„De silă ne batem!”

Așa cum am promis, revin la incitantul Jurnal-tezaur al lui Leca Morariu (Opere, vol. VI, Ed. Tipo Moldova Iași), important nu numai ca document literar, ci și ca prețios izvor de informație privind Primul Război Mondial, trăit de Leca în tranșee, unde a fost de mai multe ori rănit grav; notațiile lui creionează, filă cu filă, adevăratul chip al unei confruntări crâncene și absurde, care a pus să se ucidă între ei militari români din Bucovina kesaro-crăiască, cu români din Basarabia ori de la Dunăre și Carpați („Măi, frate, moldovene, de ce nu vă astâmpărați?”, „D-apoi parcă noi de bună voie ne batem?”, „Da cum dară? De silă… Ca și noi, moldovenii din Austria…”).
Al doilea pol al interesului îl constituie relația lui Leca cu George Coșbuc, datorită căreia aflăm neștiute mărturisiri de credință ale autorului „Nunții Zamfirei” („Limba românească? Din ea însăși o să se dezvolte. Eu parcă o văd aievea cât de frumos o să se dezvolte, doară noi, poeții, la ce bun suntem?!”), alături de sumedenie de „amănunțimi” din viața literară românească postbelică („merită a pălmui pe cine a scornit că George Coșbuc se stinge de ultrajertfire lui Bacchus”, „Când era vorba de un discurs mai solemn, mai amplu, cine i-l făcea lui Spiru Haret? Coșbuc, săracul!”).
Al treilea: revelarea cotidianului bucovinean marcat de strădaniile unioniștilor care, deși aflați sub continua amenințare a represaliilor imperiului, puneau corurile de amatori să intoneze fără sfială, la întrunirile lor publice, „Deșteaptă-te, române!” și „Pe-al nostru steag” (o întrebare: călătoria trenului special cu sutele de fruntași bucovineni veniți la Iași și descrisă pas cu pas de Iorga, a fost în 1906? Știam de 1908). În fine, merită a fi studiate, nu numai citite, filele care ilustrează preocupările autorului pentru chestiunile de lingvistică aplicată, precum și pentru investigarea folclorului din Țara de Sus, încă necorupt de făcăturile cântăreților de azi ce-și lălăie propriile texte de doi bani, ilicit așezate sub semnul creației populare autentice.
Literatura este, la Leca Morariu, ca să spun așa, mereu „la ea acasă”, numeroase notații fiind purtătoare și mărturisitoare de har scriitoricesc. La mormântul lui Ciprian Porumbescu de la Stupca: „Doi arbori voinici, sădiți poate chiar de mâna nefericitului părinte, scutură ultimele frunze moarte ca niște șoapte peste mormintele înecate de iarbă uscată, și rădăcinile lor pătrund adânc și cuprind poate sicrie și oase goale, ajungând așa, încă și acum, atât de târziu, ca un ultim salut al celui rămas de la cei duși…”
La ceas de război, Jurnalul devine sacadat, nervos, nu mai are răbdarea descrierilor fastuoase de natură (Leca fiind obsedat mai ales de răsărituri și apusuri, mereu prezente în consemnările peregrinărilor sale, dar fiecare altfel văzut și înțeles…), relațiile interumane se simplifică, dispar nuanțele, copleșitor devine jocul între alb și negru: trăiești sau mori. Nu era loc de eroism într-un război străin și absurd, totul reducându-se la o luptă pentru supraviețuire; de câteva ori, Leca a fost pe cale s-o piardă. Undeva, către sfârșitul Jurnalului, sunt precizate extremele geografice atinse făr-de voia sa de ofițerul rezervist al armatei austro-ungare Leca Morariu, mai toate prin mărșăluire oarbă prin glodurile Europei: cel mai nordic punct: Ivangorod (undeva, pe lângă Narva, la granița cu Estonia), cel mai estic: Constanța, cel mai sudic: Roma, Skoplje, cel mai vestic: Milano. Absurd: ce să caute românul bucovinean cu pușca în mână pe-acolo? De-a dreptul fantasmagorică povestea lagărului din Serbia și, mai ales, evadarea grupului de Papillons balcanici condus de Leca și având-o ca antemergătoare pe cățelușa Dolca.
Mai toate peripețiile se rânduiesc, una câte una, la limita extremă a primejduirii vieții, Leca fiind obligat să se dea când ceh, când sârb, când neamț, iscusințele sale lingvistice ajutându-l să traverseze inversul experienței eroului din romanul lui Const. Virgil Gheorghiu „Ora 25”… Cartea nu-i chiar ușor de citit, fiind intersectată de pasaje stenografiate (probabil, irecuperabile) și de notații eliptice care n-au sens decât conjugate cu realitatea imediată a momentului în care au fost scrise – evident, necunoscută cititorului de peste veac. (Riscant: într-un Jurnal al meu, publicat în 2015, am găsit de cuviință ca, din diferite motive, numele unor personaje să le reduc la inițiale. Acum, recitindu-mi cartea, încerc fără succes să-mi amintesc cine va fi fost C.N., cine B.A. ș.a.m.d.!)
O viitoare ediție a II-a a Jurnalului lui Leca va trebui să țină seama și de necesitatea tratamentul unitar acordat pasajelor în limba germană: ori sunt traduse toate, ori lăsate ca-n original. Oricum, truda îngrijitorilor ediției este de admirat, ca și generozitatea susținerii financiare private.