De-sensibilizarea

Joc șah cu un amic. Convenția: orice-ar fi, să nu depășim ora 19, pentru a prinde tele-jurnalele. Dau să mă ridic de la masă la 18,55 și mi se taie avîntul. „Ce-o să vedem? Iar case și grădini inundate, iar femei bocind c-au pierdut agoniseala de o viață, iar reporterițe în apă pînă la genunchi, pîndite de cistită? Mai bine mută tura.” Remarca mi s-a părut cinică, dar, pe undeva, realistă: s-a produs de-sensibilizarea datorată repetiției trase la indigo. Aceleași cadre, adeseori refolosite (imagini de ieri și alaltăieri utilizate pentru ilustrarea inundațiilor de azi, plus inter-șanjabilitatea argumentărilor vizuale – găina moartă plutind duminică la Bogdănești, apare și marți la Cosîmbești…) nu mai izbutesc să atingă cota interesului inițial datorită senzației apăsate de deja vu. Ar fi, aici, și o carență de inventivitate gazetărească. Un etern lamento, exprimat prin aceleași vorbe, de acum demonetizate, trece pe lîngă coarda sensibilă a telespectatorului și dispare din orizontul interesului inițial la fel de insidios ca și retragerea mută a puhoaielor. Întrebarea-justificatoare „la urma urmei, ce altceva să arăt?” rezistă și nu prea: aici nu-i vorba despre unghiuri de filmare, de imagini-șoc, care, prin repetare exagerată, ajung calpe de la sine, ci de capacitatea jurnalistului de a inova în interiorul genului reportericesc și în profunzimea fenomenului, mai adînc decît suprafața amăgitoare a oglinzii viiturii posace. Eternul „am pierdut agoniseala de o viață”, care, pe moment, exprimă sumum-ul disperării sinistraților, s-ar cuveni susținut cu investigarea pe mai departe a realității destinelor mutilate; cu inteligența meseriei și inventivitate gazetărească, reporterul s-au cuveni să iasă din ape și să intre în intimitatea sufletelor năpăstuite. Altfel, dacă Doamne ferește, inundațiile nu se opresc, aceleași eterne imagini-stas își vor pierde bruma de interes ce le-a mai rămas. Chestiunea în sine fiind, însă, mult mai profundă: se petrece, sub ochii noștri, o de-sensibilizare generală. Cînd s-au liberalizat prețurile și, la o „Alimentară” din Băneasa, s-a afișat prețul de una mie lei pentru kilogramul de salam sibian, au fost chemate televiziunile, Poliția, Protecția Consumatorului și preotul parohiei, chemat să afurisească lăcomia vînzătorilor. De atunci, nemaipomenitul salam a ajuns să coste nu o mie kilogramul, ci două sute de mii – și nimeni n-a mai zis pîs. Săltarea furișă, repetată, a prețurilor, acceptată fatalist ca regulă a inflației, a stins orice urmă de proteste. Vă mai amintiți cel dintîi atentat kamikadze de la Tel-Aviv, cu doi morți și șase răniți? Ne-am îngrozit, am lăcrimat, am zis că așa ceva nu-i cu putință, că lumea a înnebunit și că rațiunea va învinge iraționalul ucigaș și sinucigaș. Sute și sute de atentate similare s-au produs în Israel de atunci încoace, unele mult mai sîngeroase; iată însă că privim imaginile cu o anume detașare sentimentală și, regretabil, cu interes mai temperat. Repetiția este prin ea însăși ucigașă: ucide, pe nesimțite, emoția. „Poți accepta absurdul, dar nu poți trăi în absurd” – spune Malraux. Și iată că trăim în plin absurd, acceptat tacit, cu zeci de atentate pe săptămînă, fără să ne mai cutremurăm, datorită repetării de-sensibilizatoare. Primul american mort în Irak a îndoliat mapamondul, iar ceremonia funebră din USA a fost preluată de toate televiziunile din Alaska și pînă-n Singapore. De atunci, și-au pierdut viața mii de americani în cazanul irakian sub presiune și fiecare stat din „lumea nouă” a trebuit să-și lărgească Arlington-ul propriu, spre a putea primi sicriele acoperite cu drapelul înstelat. Ați mai văzut vreo frîntură de ceremonie la TV? Nici vorbă! Așa stînd lucrurile, care poate fi proiecția în viitor? Lumea va ajunge inaptă să reacționeze corespunzător în fața repetării inacceptabilului? Să fie pe veci „implementată” detașarea fatalistă exprimată prin „asta e”? Chiar așa să fie?