De Ovidiu Cocieru

Dragii mei,
După cum ziceam și ieri, odiseea mea spațială dinaintea plecării spre universitatea din Portugalia mi-a dus pașii galactici (Hai, Steaua!) și pe la porțile primăriei și ale tribunalului. Eheeee, hai să vedeți aici!
După ce mi-am tradus și apostilat cazierul și adeverința medicală care atesta că sunt viu și merg, după ce le-am dat bani ca tot omul și la notar și la traducător și la trezorerie și la prefectură, iată că mai aveam nevoie de încă o ștampilă, care se cheamă apostilă. De la tribunal. Dar ca să merg la tribunal, trebuia să plătesc o taxă. Nu măi! Nu la tribunal! La primărie! Offf, nu înțelegeți nimic! Nici eu, de altfel. Nu cred că înțelege cineva. Dacă trebuie să-mi iau o ștampilă de la tribunal, de ce nu pot plăti la tribunal? Domnule primar… poate citiți rândurile astea.
Așa… La primărie… După ce am întrebat portarul, the boogie man, unde trebuie să plătesc, am fost trimis la un ghișeu. Urc scările, copil entuziast medaliat la Geneva, mândria patriei, îi zic doamnei ce vreau. Bineînțeles, sunt trimis la alt ghișeu. Apoi la o casiere. Și apoi la altă casierie. Poate că trebuia să vin la primărie cu tricicleta și să fac ture pe acolo! Deja din student mândria patriei devenisem un student care avea ceva personal cu patria. Și patriei nu i-ar fi plăcut.
În fine… Am plătit taxa. Fericit. Încă un pas. Încă unul mic. Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru nervii mei. La tribunal!!! După ce greșesc intrarea și sunt trimis la alta, din partea opusă (da! tribunalul are trei intrări) ajung într-un final la biroul de unde trebuia să iau încă o ștampilă-apostilă pe actele mele pentru ambasadă. Doamna mă pune să completez un formular. Îmi cere actele. Apoi îmi zice că trebuie să iau două timbre a câte 1.500 de lei! M-am uitat la ea. Avea vreo 40-50 de ani. M-am gândit că nu glumește… Sau da… O mie cinci sute! Adică trei mii! Pentru două acte! Bineînțeles, vorbea serios și timbrele nu se cumpărau de acolo, ci din partea opusă a tribunalului, pe unde se ajunge prin altă intrare.
Bun… Ajung și acolo. Dar ce urmează întrece orice limită, a nervilor, a sistemului în care trăim, a bunului simț și a orice altceva. Nici măcar Walt Disney ori Emil Cioran nu s-ar fi gândit la asta. Mă aplec la ghișeu. Dați-mi două timbre de 1.500. Răspuns: Nu avem, mergeți înapoi și întrebați dacă de altfel sunt bune. Iar când m-am întors în biroul acela răspunsul a fost următorul: în cazul acesta, haideți că am eu câteva. Și scoate cinci foi A4 pline cu timbre de 1.500.
Nu vă mai plictisesc. Știți… unii zic că așa e România. Eu le răspund că România suntem noi. Și, eu cel puțin, n-am să mai înghit toate astea. Iar dacă voi, cei de la tribunal, citiți rândurile astea, ar fi bine să vă cumpărați timbre fiindcă data viitoare când vin nu se știe ce reacție am să am.
Mamă și tată,
Vă pup,
Ovidiu
Articole anterioare
Articol 1
Articol 2