De necrezut!

Am scris, în această rubrică, despre Ilie Cătărău după ce a apărut, la Chișinău, vol. III al cărții lui Iurie Colesnic în care-s evocate personalități de marcă basarabene. Între timp, s-au ivit informații noi, au fost corectate altele, și se încearcă mai decis scoaterea din nedrept anonimat a unui personaj absolut incredibil! Cătărău, cel de mai multe ori condamnat la moarte, a fost (între altele) student la Filologia ieșeană, luptător de circ, spion român, lider de partid naționalist, comandant al Garnizoanei Chișinău, vânător de balene în Mexic, călugăr la mănăstirea Pângărați, dealer de droguri în Argentina, traficant de arme în China și, pour la bonne bouche, rege al unei insule din Polinezia. Nici un scenarist de film n-ar putea imagina un astfel de destin capabil să concureze aventurile oricărui Papillon, iar „Romanul Cătărău” ar bate toate recordurile de tiraj, vânzări, traduceri și audiență! În recentul număr al revistei „Vitralii”, Vasile Maierean izbutește o sinteză la zi a celor aflate până acum, iar rezultatul pare de-a dreptul fantasmagoric, frizând irealul. Basarabeanul născut într-un sat de pe malul Nistrului s-a bucurat de simpatia și protecția unor cunoscute personalități, începând cu Nicolae Iorga și terminând cu Petru Groza, a servit ca model sculptorilor Friedrich Stork („Gigantul” din parcul bucureștean Carol îl reprezintă, de fapt, pe Cătărău!) și Paciurea, precum și pictorilor Steriadi ori Szatmary, i-a avut ca aliați în aventuroasele lui peregrinări pe gen. Averescu, A. Marghiloman, Jean Bart, mitropolitul Bălan ș.m.a, a cunoscut toate onorurile și mizeriile lumii, spre a muri în deplin anonimat nu se știe unde, îngropat (poate) la mănăstirea moldavă unde a fost tuns întru călugărie. Se spune că era pur și simplu fascinant: inteligent, vorbitor de opt limbi, bărbat arătos, capabil să exercite o atracție aproape hipnotică, Cătărău a trecut prin viață ca un accelerat năbădăios, ale cărui opriri aveau să lase urme pe tot mapamondul. După ce a trecut Prutul noaptea, în înot, a avut parte de prima arestare, în 1910. L-a fermecat pur și simplu pe senatorul liberal Gh. Burghele, care l-a luat sub garanție și protecție. Student (cu acte false) mai întâi la Iași, apoi la București, practică felurite meserii, inclusiv salahoria, spre a ajunge vedetă în programul Circului „Sidoli”, ca luptător profesionist în „tabloul palpitant din «Quo vadis» (…) când ursul învinge un taur și scapă pe Ligia”. Se spune că publicul în delir scanda „Cătărău este voinic / nu se teme de nimic!” Iorga îi descoperă calitățile intelectuale și-i dă misiuni politice. Datorită legăturilor cu anarhiștii ruși, Siguranța îl suspectează pe basarabean și-i deschide „dosar de verificare”. Culmea: foarte repede, suspectul… este angajat la „Secția de informare a Statului Major General”, cu misiuni de spionaj și contra-spionaj! A fost trimis „acoperit”, sub banalizatul pretext de practicant al gazetăriei, în teatrele Războiului balcanic; revenit la București, Cătărău se implică în riscante acțiuni protestatare violente, dovedindu-se un naționalist înfocat și, i-am spune azi, extremist. Izbutește, în 1913, să arunce în aer statuia lui Arpad de pe muntele brașovean Tâmpa, ce se voia un simbol al „mileniului de aur maghiar”, iar un an mai târziu trimite prin poștă un colet-bombă care avea să spulbere Episcopia de la Hajdudorod, promotoare a maghiarizării credincioșilor români din zona Debrecen. „Acest fel de a protesta – scrie Sextil Pușcariu (apud V. Maierean) – nu e prea în firea românului, dar a produs o mare satisfacție a celor umiliți”. Autorul (și complicele) deflagrației a fost repede identificat de autoritățile maghiare și, pentru a evita consecințele unei cereri de extrădare, Ministerul bucureștean de Interne îl scoate clandestin din țară, îmbarcându-l pe vaporul „Dacia” comandat de prozatorul Jean Bart. În 1917 evadează/dezertează din domiciliul secret obligatoriu (de la Durău), spre a înființa, la Chișinău, Partidul Naționalist-Revoluționar Român. Este arestat de guvernul Kerenski și întemnițat, dar, conform bizarului său destin, ajunge… comandant al Garnizoanei Chișinău, învestit oficial cu dreptul de „a face uz de orice forță și mijloace pentru menținerea ordinii în cetatea Capitalei.” Devenit prea puternic (își constituise o adevărată armată proprie!) Cătărău începe să deranjeze și Ion Inculeț, președintele „Sfatului Țării”, îl arestează sub acuza de „spionaj și abuz de putere în scopuri personale”. Ca de obicei, cade din nou în picioare, numărându-se printre organizatorii rezistenței „pentru autonomia Basarabiei (!)” Cea de a doua parte a vieții lui Cătărău, și mai spectaculoasă, va fi evocată în viitoarea noastră tabletă.