De n-ar fi fost…

La anumite ore, tramvaiele care coboară Copoul sunt ticsite cu elevi, toți cu capetele plecate într-un respectuos, dacă nu chiar religios, omagiu mut adus telefonului mobil. Ar fi și mai pline dacă mămicile și tăticii care-și duc și aduc zilnic copiii de la liceu cu mașina n-ar atenta la veniturile întreprinderii de transport local lăsându-și odraslele să voiajeze, barem din când în când, cu tramvaiul sau autobuzul. Vehicule în care noua generație nu dă semne c-ar fi alcătuită din familii înstărite alături de altele mai amărâte: funcționează un anumite standard general al bunăstării decente, atestat de ținuta vestimentară îngrijită și-n ton cu moda, de telefoanele mobile de ultimă generație, de încălțămintea pe care n-a atins-o niciodată picătură de glod moldav, de tonusul încrezător-optimist ce luminează mai toate chipurile.
Vrând-nevrând, încep să se insinueze imagini aburite ale propriei copilării. Comparațiile n-au nici un rost; nu-i vina noastră că, în anii ′46-′50, am trăit cum am trăit, nici, în întregime, meritul noilor generații că au șansa altui standard de viață, altor precepte morale, altor perspective. Viața merge înainte, la ce bun oglinda retrovizoare? Să revedem ce? Abia am izbutit să uităm! Dar, oare, nu cumva negrija tihnită de care noi, bătrânii, n-am avut parte în adolescență nu-și va pune pecetea pe capacitatea de a rezista competițional într-o lume a concurenței în toate cele, inclusiv în dârza construire a carierei și destinului propriu? Este de reflectat, chemând în sprijin, de ce nu, imaginile disparate și blurate din vremea anilor noștri de școală.
Iată, vine iarna. În copilărie, nu știu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la trei ani după război și doi după secetă, nici nu știam cum arată!), ne confecționam substitute din fag, legate cu sfoară de ghete. Care, scâlciate, răspingelite și cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe ulițe ca soldații, nu puteau susține ca lumea improvizația – da’ tot ne agățam de amărâtul autobuz Ițcani-Suceava și „ne trăgeam” în drum spre școală (3,5 km!) chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă și-ncasam trânta de rigoare.
Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei)… Când „se dădea” marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului și calica Republică Română trebuia să facă față cu zaharicale puhoiului de oaspeți veniți de pretutindeni, inclusiv din lumea în care bomboanele și copilăria au fost una totdeauna…
Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd și strălucirea argintie a cutiuțelor cu gemuri fine și dulcețuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie de 50 g odată, alta, niciodată – abia te făcea să înțelegi că-n sufrageria lumii există și altceva decât cartofii prăjiți și „chișleagul” mamei (văd și-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu foi din „Scânteia” și puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marțea, vinerea și duminica. În clasa I, zgâriam literele pe tăblițe de ardezie; caietele și cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care elevii mai mari mi-o azvârleau de la unul la altul, până cădeau în colb cele două felii de pâine neagră unse cu untură… Când a murit Stalin și au început să urle sirenele locomotivelor, am fost sigur că pământul n-o să se mai învârtă, păsăretul n-o să mai zboare, tot și toate s-or stinge, vestind sfârșitul lumii.
La alegerile din 1946 (aveam șase ani) am primit de la Simcălă, frizerul cartierului, cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în brațe un teanc de manifeste și m-a trimis să le împrăștii la mitingul din parcul gării. Văd și acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfățișeze starea mizerabilă a sănătății românilor în odiosul regim burghezo-moșieresc. În antiteză, graficul alăturat (știam să citesc; mama, învățătoare, a ținut să mă alfabetizeze de pe la patru-cinci ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul sănătății. Un fochist mustăcios de la Depou (avea să fie, repede, arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice risipind în vânt pachetul de manifeste: „Mă, Țâcă, nu vezi ce hârtie groasă, nu-i bună nici la țigări!”
Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Voi reveni.