S-a dus către ceruri (cel puțin deocamdată, până la judecata de apoi) și Iosif Constantin Drăgan. L-am cunoscut în două împrejurări: mai întâi mi-a fost, ca să zic așa, ghid în Grecia, când am admirat împreună vestitul apus de soare de la Cap Sunion, a doua oară i-am întors serviciile, plimbându-l o zi întreagă prin Iașul ce nu-l cunoștea decât din auzite. Prin 1976 ori 1977, nu-mi amintesc exact, am susținut, la Atena, o comunicare pe teme de literatură la Seminarul internațional „Contribuția literaturilor țărilor mici la constituirea tezaurului cultural al umanității” (titul cam pretențios și bombastic, dar conferința a izbutit să adune nume mari din toată Europa, printre care s-a numărat și cel al lui Eugen Ionescu – am relatat cu alt prilej, tot în acest colț de pagină, întâlnirea cu autorul „Rinocerilor”). Ceilalți doi membri ai delegație române, Al. Căprariu și Eug. Barbu (desigur, însoțit de Marga) mă anunță că suntem invitații miliardarului I.C. Drăgan, la reședința acestuia din Pireu. N-am zis nici da, nici nu, până nu l-am întrebat pe ambasadorul nostru, Ion Brad, dacă invitația poate fi acceptată. M-a mirat repeziciunea precipitată a răspunsului: „da, da, de ce nu?” Pe atunci, relațiile cu străinii erau strict supravegheate, iar cele cu transfugii, de-a dreptul primejdioase. Se pare că, într-adevăr, Drăgan beneficia de un statut special în relațiile cu autoritățile române; nu-l iau în discuție acum, că-i prea aproape data îngropăciunii și, despre morți, numai de bine. Cinstit vorbind, de bine am avea destule motive să-l pomenim pe Drăgan, ba chiar și să-i fim recunoscători. Eu unul, am izbutit să am, în sfârșit, în bibliotecă, „Istoria…” lui Călinescu datorită lui. Până atunci, o puteam răsfoi doar cu aprobare specială: figura în fondul secret al Bibliotecii Universitare. Nu știu cum a izbutit Drăgan să-l convingă pe Ceaușescu; esențial rămâne faptul că românii au putut avea acces la o operă critică fundamentală datorită ediției Drăgan. Lugojenii au o Universitate înființată de miliardar, o piață a orașului amenajată într-adevăr modern, european, și-i datorează recunoștința unui întreg cartier: Drăgan le-a plătit locatarilor, în 2000, datoriile la gaze, apă, electricitate, chirii și toate celelalte angarale restante, așa că acea parte a Lugojului îi poartă acum numele prin unanima voință a cetățenilor. A înființat și susținut financiar Fundații Culturale Drăgan în câteva capitale, „Drăgan European Business School” la București, institutele „Europa Nova” din mai multe orașe românești, a înființat ziare, posturi TV (inclusiv în Basarabia), a dat burse, a publicat cărți. Într-un cuvânt, nu și-a uitat țara și a încercat s-o sprijine prin susțineri private, pe atunci, raritate. Nu lipsesc acuzele încrucișate – doar români suntem.
Comuniștii îi reproșează simpatiile legionare (din dispoziția Anei Pauker, 30 de ani n-a avut dreptul să calce în România), iar anti-comuniștii, relațiile cu Ceaușescu. Raportul Tismăneanu îl condamnă pentru vina aderării la protocronism, aplicându-i eticheta de naționalist. Nu-i este iertată nici simpatia cu care și-a tratat subiectul în cartea „Antonescu, Mareșal al României” (1986). Drăgan va fi avut opiniile și convingerile sale; nu ne-a impus nimic cu sila, ci a uzat de dreptul elementar de a-și susține punctul de vedere argumentat, în lucrări științifice, nu în pamflete stipendiate… Într-o gazetă, cineva se miră că tânăra soție (a doua), doamna Gușe, s-a rebotezat Gușă. A făcut-o, sunt sigur, la îndemnul soțului, care a sesizat incorectitudinea dâmbovițeanului „Gușe” (forma de plural atribuită și singularului), impunând revenirea la corect românescul „Gușă”. Că titulatura „Veronica Gușă de Drăgan” sună ca dracu’, asta-i altceva…
Cu totul remarcabil, la Drăgan, n-a fost doar simțul pentru afaceri (Eliade spunea că „Iosif Constantin Drăgan are geniu economic”) ci, nu mă sfiesc s-o zic, incredibila… virilitate: s-a însurat la 78 de ani cu o tânără de 22, devine tată la 79 de ani, procreează la 81 doi gemeni, ăsta chiar că-i recordul recordurilor! Până or crește gemenii, se va lămuri și ce-i cu pretențiile la moștenirea însumând 1,6 miliarde de dolari emise de Mike Fink (copil din flori, asemănare fizică evidentă) căruia un tribunal german i-a recunoscut calitatea de fiu. Dar iată că se isprăvește spațiul rubricii, așa că, despre călătoria la Cap Sunion în compania lui I.C. Drăgan rămâne să istorisesc altă dată.
