La ceva vreme după Potop, arătând că nu a învățat nimic din lecția primită, omul și-a luat soarta în propriile mâini, găsind propria lui soluție pentru un viitor cataclism universal menit să-i corecteze neascultarea. Simbolic sau nu, Turnul Babel era încercarea prostească a omului de autoîndumnezeire. Sfidând Divinitatea și refuzându-i oferta coabitării – Ascultarea – omul a ales să se descurce singur, construindu-și propria salvare, un turn care ”să atingă cerul”. Încercarea a fost sortită eșecului, nu atât de frica reușitei, cât mai ales de ignoranța demersului donqihotesc. (Mult mai târziu, omul a auzit de Sisif). Modul în care omul și-a văzut ruinate aspirațiile este pilduitor. Oamenii n-au mai vorbit aceeași limbă. Li s-au încurcat limbile, spune textul. Oamenii nu pot construi nimic, dacă nu vorbesc aceeași limbă.
Întâmplarea revelează un adevăr mult mai dureros dar și mai profund în același timp: eșecul încercării solitare a omului de-a atinge Cerul.
Mult mai târziu în istorie Rusaliile, un fel de turn Babel cu vârful în jos, omului i s-a oferit soluția. Dacă omenirea nu are forța să atingă cerul, Dumnezeirea în schimb poate să atingă pământul. Mobilul este același, un fel de încurcare a limbilor ”în oglindă”. Aceeași limbă vorbită pe înțelesul fiecărei limbi!
Turnul Babel, până la un punct, reprezintă uluitoarea dovadă de ce sunt în stare oamenii când reușesc să vorbească aceeași limbă. Limba ca identitate de scop pare să fie secretul marilor reușite ale oamenilor. Din păcate, trăim realitatea unei sumedenii de Turnuri Babel, realitate marcată de individualism și egoism, care face să moară, înainte de-a se naște, până și cele mai nobile construcții umane. Urlăm în propria noastră limbă neînțeleasă de nimeni, crezându-ne posesorii adevărului absolut, încât nu suntem în stare să punem împreună nici măcar două pietre ale aceluiași edificiu.
Ne-am perfecționat diferențele atât de mult, încât și propriile noastre vorbe au nevoie de interpret. Propriile noastre aspirații sunt zădărnicite de limbajul dublu, triplu, multiplu în care ne ambalăm mesajul, fiind parcă pregătiți pentru orice eventualitate. Conștienți sau nu, înălțăm un turn din propriile noastre turnuri, personale, prefigurând eșecul oricărei încercări colective de-a lăsa ceva durabil în urma noastră.
De mult nu mai avem țeluri comune, pentru că nu avem nici pericole comune. Suntem propriii noștri dușmani. Parafrazând expresia ”divide și stăpânește”, demolăm când trăim cu impresia că suntem singurii care dorim să construim. Nu putem dura peste timp din cioburile propriilor noastre eșecuri…
Vremelnici în funcții de autoritate, ctitorim sub obroc având pretenție de exclusivitate, pivotând în jurul propriei noastre incompetențe, victoria nereținând nici măcar numele nostru complet. Bilanțurile sforăitoare la o sută sau la nu știu câte zile, sau la sfârșit de mandat la termen sau nu, nu pot acoperi impostura și incompetența celui ce nu a înțeles că nu există drept individual de semnătură în istorie.
Salvarea poate fi oferită de lecția Rusaliilor. Același Duh înțeles în mii de limbi! Același ideal materializat de oameni diferiți, cu talente diferite, cu posibilități și poziții diferite. Unitatea de scop poate atenua diferențele personale, doctrinare sau ideologice. Măreția proiectului poate estompa paternitatea agresivă izvorâtă din micimea indivizilor cocoțați în posturi de decizie, care cred că lumea începe cu ei.
Bostanul sau stejarul reprezintă finalitatea care face diferența între cei ce construiesc de dragul rezultatelor imediate, pentru ei și în timpul lor, și între cei ce construiesc cu alții pentru istorie, când erau și ei…
Bostănării de un sezon (sau de un mandat) par să fie întreprinderea mult mai facilă la care se dedau tot mai mulți compatrioți aleși sau numiți. Pădurea rămânând subiect de revendicare. Puțini își asumă riscul să treacă prin viață fără să fie văzut rostogolind, cu mândrie patriotică și măreață satisfacție, marea lui realizare – bostanul imensei lui competențe.
