Fotografie dintr-o carte: o masă enormă de bărbați și femei cumincior așezați câte cinci alcătuiesc o coloană sever auto-organizată, căreia nu i se zărește nici unul dintre capete. Sunt rânduite acolo câteva mii de oameni, poate chiar peste zece mii. Semn distinctiv: fiecare poartă o borsetă trecută peste gât și agățată cu grijă de umăr.
Cum coloana pare a se-ndrepta către Sala Sporturilor, ai putea bănui că-i vorba de viitoarea mulțime a spectatorilor cutărui mare meci al secolului – numai că pare, dar nu răsare: prea liniștit, aproape solemn, curge ordonatul șuvoi uman, nimeni nu iese din rând, lipsesc coloratele lozinci rituale, nu trosnește nici o petardă, nici urmă de vuvuzele – dar nu, aici vorbesc cu păcat, în 1993, când se petrece povestea noastră, vuvuzeaua încă nu se instalase ca monitor sonor al suferințelor și bucuriilor nației (e ca motanul, care toarce și când îi e prea bine, și când foarte rău!).
O ultimă supoziție: avem de a face, ținând seama de tăcerea riguroasă și deplină a coloanei, de vreun respectuos convoi funerar – și iar nu ține, fiindcă din privirile tuturor țâșnesc săgeți vesele și entuziaste de lumină lină, nu cuvioasă aplecare către tristețea celor veșnice. Iată, în fine, răspunsul: miile și miile de „pelerini” care tălăzuiau spre Sala Sporturilor din Cluj-Napoca se-ndreptau plini de nădejdi către Circuitul de într-ajutorare Caritas, cu aprigă dorință de a-și vărsa bruma de economii adunate, unii, de-o viață, în hârdăul contabilului condamnat penal Ion Stoica. Milioane de fraieri s-au pârlit decartând aiurea în contul Fondului de investiții Caritas, suma totală a „depunerilor” ajungând la 1,5 miliarde de dolari US (!!). Reamintesc Panamaua din 1993 pentru legitimul motiv că a apărut o carte demnă de tot interesul („Afaceri celebre, corupție și scandaluri în istoria românilor”, autor Mihai Manea, Ed. Meteor Press, 2025) din care, în sfârșit, poate fi aflat detaliat traiectul economico-politic al unei escrocherii ce a norocit câteva mii de români și a nenorocit sute de mii.
Cartea lui Mihai Manea, inspirat prefațată de Adrian Ursu, o ia de departe, de la Afacerea Strousberg (concesionarea, în 1868, a liniei ferate Roman-București-Vârciorova, care era să producă o criză dinastică și a reprezentat costul secret al obținerii independenței din 1878, când Bismark a condiționat recunoașterea statală a României, obținută de oștenii noștri cu râuri de sânge în Războiul din 1877 (să nu uităm, în 2027 se vor împlini 150 de ani!) de acceptarea cererilor oneroase ale lui Strousberg). Urmează Afacerea tramvaielor cu cai (1872-1912 – a determinat demisia guvernului Carp), alte câteva „afaceri” mai mărunte, dar toate păguboase pentru țară, apoi Afacerea Škoda, nici până astăzi dumirită până la capăt, ce a dus la demisionarea lui Maniu (1933) și, spune autorul, „a avut implicații serioase pentru viața politică din România interbelică. Nici rezultatul anchetei Comisiei parlamentare, nici procesul intentat reprezentantului Uzinelor Škoda nu au reușit să facă lumină pe de-a întregul în acest scandal, dar au scos la iveală corupția endemică din aparatul de stat, implicarea politicienilor de vârf ai țării, și prejudiciul adus României și capacității sale de apărare într-o perioadă în care Europa întreagă se înarma” (cam ceea ce face și acum).
Afacerile camarilei regelui Carol al II-lea sunt narate fără rezerva de îngăduință îngăduită de regulă Coroanei. Probabil cea mai nefericită pagină din întreaga istorie a monarhiei române, „a luat sfârșit într-un de dezastru total – economie ruinată, rezervele financiare ale statului secătuite, credibilitatea partidelor politice erodată, o tânără generație căzută în mrejele național-socialismului…” Trecerea la „Afacerile în perioada regimului comunist” nu-i mai puțin bucșită de corupție, escrocherii și golănie, în pofida faptului că statul se arăta mai decis să curme hoția fie și prin riposte extreme. S-a vorbit (sumar) în presă doar despre executarea gestionarului crâșmar din Piața Matache, Ștefănescu (1980), dar numai într-un singur an, 1958, au fost patru cazuri de execuții pentru delapidare (pedeapsa se aplica în cazul furturilor de peste 100.000 de lei), „însușire și delapidare” sau „înșelăciune”. „Jaful secolului” din 1959, când s-au furat de la Muzeul Brukenthal tablouri valorând 25 de milioane de dolari, nu s-a soluționat nici acum. „Marele jaf comunist” sau „Afacerea Ioanid”, soldată cu un furt de aproape două milioane de lei din visteria Băncii Naționale, a avut printre operatori un cumnat al ministrului de interne Drăghici, un universitar de la Academia Militară, altul de la Facultatea de Istorie, un locotenent colonel de Miliție, un apropiat al lui Emil Bodnăraș, un fost ziarist de la „Scânteia” și un fost decan al Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Lume bună! Cu toții condamnați la moarte și executați în 1960.
Dar fără urmă de pedeapsă pentru sulfuroasa Afacere Roșia Montană, ca și în cazul „Afacerii Bechtel”, care, pare-se, a fost tainul cerut pentru intrarea României în NATO (atenție, acum vrem să intrăm în OCDE).
Și mai scandaloasă este devalizarea firmei Bancorex, care gestiona rezerva valutară a țării și era creditată drept „O bancă pentru mileniul trei”. N-a mai ajuns în mileniul trei, n-a trecut nici de primul, și, după ce a împrăștiat generos zeci de milioane amicilor, și-a închis prăvălia, lăsând statului român o gaură de peste două miliarde de euro! Trimis în judecată pentru subminarea economiei naționale, principalul artizan al Bancorex, Răzvan Temișan, a câștigat un proces la CEDO și și-a recăpătat funcția de președinte al băncii. După alt proces, a primit și salariile restante. Să vezi și să nu crezi!
Dar să revin la punctul de pornire, incredibila Afacere Caritas, schema piramidală de la o poștă evident imposibil să ființeze netulburată într-o lume civilizată și, totuși, a viețuit peste doi ani! Probabil că legile noastre n-au îngăduit o drastică intervenție directă a statului – la care nu s-a recurs nici în USA în 1920, când același tip de șmecherie, inventată tot de emigrantul italian Ponzi, a făcut nestingherite ravagii în lumea nouă. În cazul Caritas, prin intervenția instituțiilor statului nostru, falsul s-ar fi cuvenit barem depistat și semnalat public, dacă nu și stopat cu grăbire. Adevărat, Senatul a încercat, în ianuarie 1994, să introducă o lege de interzicere a jocurilor tip Caritas, numai că… a căzut la vot. Reacții consonante: primarul Clujului, Funar, a plătit din banii Primăriei pagini întregi de spațiu publicitar zilnic în gazeta Primăriei, Monitorul transilvan, unde se publicau listele tentate ale câștigătorilor Caritas. Sediul firmei a funcționat găzduit în clădirea Prefecturii Cluj-Napoca, iar Stoica a obținut și Sala de sport a orașului pentru funcționarea armatei de funcționari care încasa zi și noapte purcoaiele de bani de la fraieri! Și Televiziunea Română a intrat în joc, transmițând regulat misive entuziaste de la fericiții câștigători (unii, văzând cât de grabnic poți aduna bani nemunciți, s-au grăbită să pună imediat la Caritas câștigurile abia obținute; evident, le-au pierdut – Stoica a declarat închis Caritas-ul în mai 1994. Au rămas (cui? statului!) datorii neplătite de 450 de milioane de dolari! Până la urmă, Ioan Stoica s-a ales cu șapte ani de închisoare pentru fraudă. După felurite apeluri, miloasa justiție română l-a lăsat doar cu un an și jumătate!
Chiar dacă operează într-o faună absolut dezgustătoare, ori tocmai de aceea, cartea lui Mihai Manea se citește cu tot interesul, amintind fără voie, de la un capăt la celălalt, titlul rubricii noastre – să vezi, și să nu crezi!
