De la Râșca la Geneva

Văzând și făcând destule (ca să nu zic prea multe…) îmi place să cred că am agonisit o anume imunitate la semnalele prea apăsate ale emoțiilor de orice fel, cu precădere ale acelora nimbate avertizator cu aura artei. Și asta pentru că într-un fel vede Gioconda turistul aflat prima oară la Louvre și altfel custodele ce șterge de praf rama tabloului în fiece dimineață. Drept pentru care rar mi se întâmplă să dau tonul exclamațiilor de „bravo, bravissimo!” și să aplaud ridicându-mă respectuos în picioare, astfel trădându-mi emoția și instinctiva implicare afectivă. A fost însă să fie săptămâna trecută, vineri, când la semicentenarul revistei „Cronica” și la împlinirea celor cinci ani trecuți de la apariția „Cronicii vechi” a fost invitat la festivitatea aniversară de la Muzeul ieșean al Unirii corul bărbătesc „Flori de măr” de la Râșca.
Pentru ieșeni, nu era chiar o noutate: tot la „Cronica veche”, în 2013, corul sătenilor din Râșca a cântat (parcă-i prea oficial-mofturos să spun „concertat”!) de Ziua Unirii. Scriam atunci, în acest colț de pagină al „Monitorului”, că formația nu poate avea subtilitățile de orfevrărie ale „Madrigalului”, cum „Madrigalul” nu va avea niciodată vâna și vânjoșenia copleșitoare a corului din Râșca. Mi-am zis, la Muzeul Unirii, că poate reacționez exagerat, date fiind rădăcinile Iacobanilor, tot într-un sat sucevean (tata a urmat facultatea îmbrăcat în costum național), apoi ambianța solemn-evocatoare a casei în care a viețuit întâiul domnitor al românilor, ca și împrejurarea sărbătorească a aniversării revistei „nășite” în urmă cu jumătate de veac de septuagenarii și octogenarii aflați acum în prezidiu. Dar observând (să vezi și să nu crezi!) urme de lacrimi în ochii celor din asistență, șterse discret, pe furiș, am înțeles că nu se cuvin căutate alte motivații și condiționări decât cele datorate actului artistic în sine, impresionant prin autenticitate, simplitate, sinceritate și originalitate. Am zărit și – cum să le spun altfel? – „europeniști”, mai puțin dispuși să se lase entuziasmați de sonuri prea apăsat autohtone, înroșindu-și palmele la aplauzele de final. Amintindu-și, probabil, de marca temporal-spațială aplicată corului de dl Patapievici cu prilejul concertului de colinde găzduit mai de mult la Institutul Cultural Român: „proximitatea spațială a României vine dintr-o temporalitate care nu mai este astăzi a noastră, ținând de o verticală a istoriei.” Pare complicat, dar cam așa-i: pe „verticala istoriei”, formația corală sătească se află jumătate în veacul XXI ca prezență fizică și brand național, jumătate în secolul XIX prin repertoriul ce învie respectuos creații de mult uitate: „Acum ceasul bate unu. Eu mă duc, mă duc / Unde bubuiește tunul / Eu mă duc, mă duc…” Cine să-și mai amintească vechile cântece de cătănie, dar și mișcătoarea odă a Basarabiei redescoperită și inspirat repusă în circulație de râșcani: „Basarabie frumoasă, de trei ori ai fost mireasă / Și a patra ai fost arsă / Of, of, maica mea / Vai sărmana Basarabia! / La Nistru, pe malul stâng / Toate păsările plâng…”
Un foarte puternic filon patriotic se intersectează cu cel religios în tot ce întreprinde corul „Flori de măr” și, în bună măsură, se datorează climatul propriu acelor meleaguri: aș spune, de pildă, că nicăieri în România nu se sărbătorește Ziua Eroilor cu participarea însuflețită a întregului sat precum la Râșca. Apoi, dirijoarea este absolventă a Facultăților de Teologie și Filologie, soție de preot, și el membru al corului. De altfel, dirijor este mult prea puțin spus: Mihaela Grădinariu este cea care însuflețește și dirigue viața muzical-corală a comunei, scotocește prin vechile lăzi de zestre în căutarea costumelor autentice din celelalte veacuri, caută vechi și neștiute creații folclorice și canalizează eforturile formației către identificarea și valorificarea a ceea ce este cu adevărat bucovinean și reprezentativ. (Întregesc portretul „șefei” – rar poate fi întâlnit cor bărbătesc condus de o femeie! – amintind că Mihaela a publicat mai multe volume de poezie și este deținătoarea rubricii de cronică literară în revista ieșeană „Cronica veche”.) Autenticitatea și originalitatea corului l-a adus pe scena Teatrului Național din București și a Sălii Radio, i-a asigurat succesul concertelor susținute în Elveția (Lausanne, Geneva ș.a.), Polonia (Jastrowie), Ungaria (Bonyhad), explicând și numeroasele premii obținute în cei 15 ani de activitate împliniți în 2016.
Omul sfințește locul!
P.S.
Absolut dezagreabile maimuțărelile ridicolului Șumudică, explicate îngăduitor prin „comportament specific antrenorului giurgiuvean”. Mai nou, și, probabil, nu întâmplător, s-a ținut de cap după ce a fost lovit cu o brichetă în fund! Nicăieri în lume nu este tolerat astfel de jalnic circ pe marginea terenului! Ca la noi, la nimenea!