De la pasiune la patimă

CUBA. Domnul Julio Lobo poseda, înainte de revoluția cubaneză, câteva dintre cele mai mari fabrici de zahăr din insulă. După care i-au rămas doar cele din Peru, Porto Rico și Mexic. Tot milionar rămânând… Revoluția nu numai că i-a naționalizat întreprinderile, dar – sacrilegiu! – a deschis un muzeu acolo unde nimeni n-avea voie să intre: în Casa Lobo (lobo = lup). Milionarul se pricopsise cu o aprigă pasiune de colecționar: nu achiziționa timbre, cutii de chibrituri, cărți poștale ilustrate ori fluturi exotici; pasiunea îi trădează ambițiile și nostalgiile: l-a ales drept erou pe Napoleon, începând să adune tot ce amintea trecerea prin astă lume a micului mare corsican. Încerci, trecând prin saloanele Casei Lobo de la Havana, un foarte ciudat sentiment ce ar putea fi oarecum definit printr-o frântură dintr-un titlu al lui Cantemir: „historia incrementa atque decrementa…” Corsicanul încoronat, exilat într-o insuliță, a murit ignorat, și, zice-se, otrăvit cu arsenic, Lobo s-a mistuit pur și simplu din istoria Cubei… A rămas colecția, valorând, după estimările oficiale, aproape un milion de dolari; este orânduită într-o anumită gradare aptă să sugereze preschimbarea pasiunii în patimă. Lobo cutreiera lumea spre a aduna tot ce putea fi învecinat cu numele lui Napoleon și care, firește, poseda necesarele certificate de autenticitate. Adică: medalii comemorative („Bonaparte, Primul Consul al Republicii franceze”, „Napoleon, Consul al Franței”), arme, tobe și artefacte cu dedicație din vremea celui de al doilea imperiu, mici statuete (Napoleon în costum roman, în uniformă militară etc. etc.), pălăria purtată la Santa Helena de împăratul înfrânt, litografii de epocă (Bonaparte în sicriu, Bonaparte – absolut ridicol! – cu mantie de hermină, sandale romane, sceptru și cunună de lauri), cutia cu sulimanuri a Louisei de Austria, uleiuri înfățișând plopii și salcia plângătoare ce străjuiesc mormântul de Santa Helena, inclusiv o caraulă parcă înglobată în regnul vegetal, steaguri tricolore inscripționate „Vive l’Empereur!” cu litere ostenite, spade, pistoale, candelabrul făcut cadou Iosefinei, ceasul care și-a prefirat tic-tac-ul ritmând orele campaniei din Italia, costumul purtat la recepții (roșu, negru, broderie aurie la guler, rever și mâneci), un bust realmente valoros (artisticește) reprezentându-l pe Napoleon în exil – bolnav, înfofolit, căzut pe gânduri și privind undeva în gol, spre a ocoli harta mustrătoare a continentului etc., etc., etc. Odată ajuns în ultima sală a Muzeului, înțelegi până unde poate ajunge pasiunea devenită patimă: este expus, într-o vitrină specială… un dinte al lui Napoleon. Un pre-molar galben și cariat, achiziționat la o înverșunată licitație pentru suma de 20.000 dolari. Inscripția lămuritoare precizează: „este un dinte din tinerețe”. Măi, să fie! Ori felcerul va fi fost înzestrat cu un genial simț al anticipației în materie de destine politice, ori minuscula piesă expusă și-a îndeplinit rolul de agent masticator într-o cavitate bucală a cine știe cărui muritor de rând. Ce să-l determine pe felcer, dentist, bărbier, să păstreze cu sfințenie premolarul cariat al unui tinerel oarecare, sub-locotenent artilerist, spre a-l scoate victorios la lumină decenii mai târziu? Dubiile privind autenticitatea exponatelor dispar în cazul pieselor orânduite dincolo de vitrina dintelui: de pildă, șuvița de păr scoasă din sicriul deshumat la Santa Helena. Certificatul de autentificare este întărit cu sumedenie de parafe și de semnături ale martorilor oculari. Îmi închipui scena desprinderii șuvițelor de pe craniul Primului Consul și o găsesc de un lugubru absolut. În deplin acord, de altfel, cu aceea a ciopârțirii sicriului de acaju: mă tem că pioasele și respectuos-tulburatele persoane adunate în jurul gropii abia au așteptat „să prindă” o sfărâmătură de sicriu, ori, mai știi, or fi desprins așchii cu degetele înfrigurate de grabă și cu lăcomia lucindu-le în ochi. Mai ales în Franța, astfel de fărâme „napoleoniene” de acaju poți afla pretutindeni și a da crezare tuturor certificatelor și parafelor înseamnă ceva naivitate: la urma urmei, numai dacă ne-am gândi la povestea cu frânturile din crucea lui Hristos (din care, adunate cap la cap, s-ar putea construi pod peste apa Iordanului)și tot aflăm justificarea pentru înfiriparea omenescului procent de îndoială. Care îndoială este făcută țăndări în cazul ultimei piese expuse sub un clopot de sticlă: oala de noapte a lui Napoleon, înzestrată, în stânga toartei, cu stema imperială. Categoric, n-o putea utiliza decât un cap încoronat – sau, mă rog, iertare, fund…