De la opincă la pălărie

Cei mai mulți dintre amenințații de reducerile bugetare cer insistent motivații. Corect, e dreptul lor. Dar n-au făcut-o și când au primit cu hârzobul, inclusiv cei din Palatul Parlamentului, sporul de condiții vătămătoare cât jumătate din leafă! Vai de viața lui Bolojan! (mă-ntreb, în locul lui, cum s-ar fi descurcat alde Ciolacu ori Ciucă!). De câteva săptămâni, televiziunile sunt pur și simplu înnămolite în dezbateri mai mult sau mai puțin sindicale aflate sub dictonul caragialian „să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic”.
Propun o măruntă schimbare de temă. Cu asumarea tuturor riscurilor, azi îmi îngădui un puseu protocronist! Pe internet s-au publicat cândva (fără prea mult ecou) câteva articole ce puneau sub semn de întrebare opiniile autorilor „Dicționarului Explicativ al Limbii Române”, dispuși să vadă în spațiul limbii ce-o vorbim, cu excepția fondului evident latin, doar împrumuturi ale noastre din limbile popoarelor dimprejur. Pe tărâmul limbii, mai nimic n-ar fi de-al nostru, veac după veac am ciupit de la alții! Sunt astfel înstrăinate până și elementele alcătuitoare ale costumului popular tradițional, atribuindu-li-se denumiri „de import”: bundă, bumb, bundiță ar veni din maghiară, opincă, din bulgară, altiță din limba sârbă, ciorap din turcă, colțun din neogreacă. Nimic străvechi daco-getic, deși pe Columna lui Traian, ca și pe monumentul de la Adamclisi, sunt înfățișați daci purtând de când hăul străbuna opincă. Cum oare îi spuneau? S-au împlinit milenii de la edificarea Columnei lui Traian, iar bulgarii, popor mongolic multe secole slavizat, s-au așezat în nord-estul Mării Negre abia în secolul VII. Câte veacuri au purtat opinci strămoșii noștri așteptându-i pe bulgari să le dea un nume? Absurd! Nu cumva procesul s-o fi produs invers? Ori a existat un etimon străvechi din care s-au adăpat mai toți?
Nu s-a păstrat în costumul popular românesc nici o fărâmă de amintire daco-getică? Totu-i adunătură? Până și derivările latine din DEX nu-s mai convingătoare. Purtau soațele legionarilor romani ii? Poate ceva asemănător, dar prin ce evoluție fonetică s-ar putea ajunge de la „lineas” la „ie”? „Colțunii” ar veni din greacă. Dar, atenție, din neogreacă, adică dintr-o greacă târzie. Și până atunci, românii ce-au purtat? DEX a avut de ales, în cazul substantivului „cioarec”, între propunerile lui Cihac (import din maghiară), Șăineanu (din turcă), Capidan (din aromână) și a stabilit: origine turcă. Numai că în proto-indo-europeană exista un radical care, cu adăugarea sufixului „ikos”, a ajuns în traco-dacă – kurikos, și, în stră-română, ciorec.
Nici „sufletul” nu-i românesc: l-am fi moștenit din latinescul „suflitus”, cuvânt care… n-a fost atestat niciodată în latină, fiind o post-construcțiea lingviștilor moderni. S-a întors derivarea pe dos, inventându-se, la nevoie, un cuvânt latin de care n-a auzit nimeni!
Etimologia n-a fost niciodată o știință prea exactă; când nu-i în stare să identifice derivări sigure recurge la soluția „etimologie necunoscută”. Cazul substantivului „pălărie”: nu-i știm originea, dar cu nici un chip să-l considerăm creație a autohtonilor. A fost stabilită, de unii cercetători, începând cu Dimitrie Cantemir, o listă cuprinzând 160 de cuvinte presupuse de origine dacică. DEX le expediază cel mai ades cu mențiunea „etimologie necunoscută” – numai de-ale noastre strămoșești să nu fie.
Din 15 termeni legați de meșteșugul țesutului, nici unul geto-dac! Și n-o fi existat, la Carpați și Dunăre, meșteșugul cu pricina până la venirea slavilor? Din nou, absurd! Străvechiul substantiv „cioban”, dictează DEX, vine din turcă, numai că el figurează în doine și balade cu mult anterioare venirii turcilor și s-ar trage mai degrabă din proto-indo-europeanul ken – a observa, a păzi, a privi. Majoritatea cuvintelor considerate cu origine dacică sunt trecute… în contul limbii albaneze. Când a avut loc o atât de apropiată conviețuire a românilor cu albanezii în stare să justifice creditarea cu sumedenie de transferuri în limba noastră? Și invers, deloc? N-ar fi mai înțelept de luat în seamă izvorul comun al aceluiași fond proto-indo-european? „A gândi” – susține DEX, l-am luat din maghiarul „gond”, dar de ce nu din aceeași citată matrice, unde „ghend” înseamnă „a înțelege, a prinde”? Mai știi, l-or fi luat maghiarii de la noi, dacă nu amândoi din același loc, dar nu, DEX acceptă doar împrumuturi într-un singur sens, noi devenind etern… datornici și fără capacitatea de iradiere lingvistică pe care o au… doar popoarele din împrejurimi.
Toată chestiunea ascunde, probabil, teama de a nu cădea și-n lingvistică în exagerările ridicole ale protocroniștilor, care identificau pre-contribuții autohtone unde era cazul și, ades, unde nu era. O conduită ce a devenit, regretabil, flagrant subalternă, nutrindu-se din vederea cu ocheanul întors: cum apare pe aiurea o similitudine fonetică, cum românii devin debitori! Toate popoarele moștenesc un generos fond lexical propriu, numai românii i-au doar la mâna a doua, de ici și de colo? Probabil, unele din propunerile avansate mai sus sunt discutabile. Dar chestiunea în sine, rămâne.