Vă amintiți spusele lui Noica? „Un cuvânt e un arbore (…) A prins rădăcini în huma țării, s-a bucurat de ploile ei, a crescut și s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri același, iar așa cum este, nu poate fi mutat din loc, transplantat, tradus.” Întâia zestre ce-o capătă românul, încă de la naștere, sunt cuvintele, parte constitutivă a spațiului mioritic înțeles și-n dimensiunea lui spirituală. Dacă prin sintagma „limba noastră” numim o proprietate colectivă gestionată prin individualități, atunci înțelegem în bună măsură nepăsarea și indolența care-și fac de cap într-un domeniu ce s-ar cuveni considerat nu obor, ci altar. Zi de zi, ceas de ceas, sub ochii noștri, „limba sfintelor cazanii” se ofilește, se corupe, își pierde limpezimea, iar proprietarul de drept, poporul adică, asistă neputincios, de pe margine, la evoluții față de care-i scos complet din joc. Limba română n-o mai cizelează creatorul anonim, n-o mai plămădesc scriitorii, n-o mai „distribuie” școala, n-o mai recomandă și susține presa scrisă, n-o mai normează Academia, ci două foruri prea puțin responsabile: televiziunea și radioul. Veți spune că și radioul, și televiziunile, ar avea unele preocupări stimabile în domeniu, patronând emisiuni (firave!) de cultivare a limbii. Geaba, dacă pe post și realizatorii, și invitații, vorbesc tot ca la Mandravela! Oricât ar predica profesorul de română de la catedră și lingvistul de la amvonul presei de specialitate, norma o face și o impune mai ales micul ecran. Lipsa generală de cultură lingvistică elementară furnizează eternă nesiguranță și explică imitația servilă: dacă așa se spune la TV, așa este corect. Și nu e! Iar pecinginea se întinde ca râia! Până mai anul trecut, versul eminescian „trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri” era considerat impecabil. Nu mai e. Ar trebui rescris după ultima modă TV și ar suna „Trecut-au anii CA ȘI norii lungi pe șesuri”. De ce? De proști ce suntem! (altă rimă n-am avut). Epidemia lui CA ȘI s-a lăbărțat preste biata limbă română și a copleșit-o: vorbitorii din toate straturile sociale și cu orice nivel al instrucției se simt obligați să proptească în coasta nevinovatului ca un inutil și agramat și. Explicația-i de-a dreptul hazlie: spre a ne feri de cacofonii („lucrez ca contabil”) a fost acceptată tacit plasarea artificială și, în fond, incorectă, a unui și-tampon în cele câteva cazuri în care o anume pudoare a exprimării justifica umbreluța protectoare. Dar ce ați spune dacă, în plin soare, ați întâlni un individ înfășurat în pelerină și ascuns sub ditamai umbrela de ploaie? N-ați crede că-i sărit de pe fix? Nimeni nu se miră, însă, când umbreluța și este arborată fără nici o justificare, parazitând pur și simplu exprimarea limpede ca lacrima… pardon, ca și lacrima. Urmăriți vorbirea oricui la posturile TV și veți vedea cum pur și simplu CA ȘI l-a desființat pe singuraticul ca. Ce alt semn al ignoranței și inculturii suverane mai elocvent și mai explicit decât acesta? Veți spune, poate, că-i o chestiune de amănunțimi, lipsită de importanță. Ei bine, nu-i așa. Tot Noica spunea: „Dacă într-o zi, ca (fără și, n.n.) vorbitori de limbă română, nu vom mai face deosebirea dintre și , vom trăda spiritul limbii. Esențiale omului îi sunt nuanțele de înțeles. Esențiale îi sunt cuvintele.”
La început a fost cuvântul. Dac-o ținem tot așa, la sfârșitul sfârșitului fi-va victorios cuvântul strâmb, pocit și ne-neaoș. Fiindcă unde nu-i știință de carte…
