SUA sunt aliatul și prietenul Europei, spunea ieri micul Sarko și, oricât de mare e puterea de peste Ocean, a trebuit să țină seama de europeni (și inevitabil de ruși) când Ucraina și Georgia au rămas doar cu speranțele după summitul NATO de la București.
Celor două țări din spațiul ex-sovietic li s-a aplicat același tratament: li s-a arătat o ușă care le rămâne deschisă și li s-au făcut promisiuni ferme, dar pentru un cândva nedefinit. Umbra apăsătoare a Rusiei și pozițiile sale fără echivoc, completate de reticențele consecvente ale Franței și Germaniei, au dus la utlizarea aceleiași terapii pentru Baku și Kiev. Însă cu efecte diferite.
Georgia crede că a plecat cu o „promisiune istorică”. Greu de ghicit însă ce-o fi în sufletul președintelui Iușcenko. Parcă seamănă a înfrângere personală pentru liderul ucrainean, venit intempestiv la București, după ce abia a fost vizitat de George W. Bush la Kiev. Sau poate vizitele consolator-încurajatoare se fac înainte. Ca o necesară anestezie pentru dezamăgiri.
Nu în aceeași situație se află statele ex-iugoslave. Firesc, de vreme ce aici nu se exercită o presiune dominantă, ci aceste state sunt teritoriul de acțiune pentru mai multe influențe externe. Așa că, NATO a împărțit, de la București, acestor țări bucurie, furie sau generozitate aproape neașteptată. A confirmat speranțe și, în nici un caz nu a lăsat pe vreuna fără de nădejde.
Bogata Croație e cea dintâi vedetă (după cum, cea dintâi a aprins flacăra secesiunii iugoslave). Mica Macedonie a plecat mânioasă, dar demnă, împovărată de un refuz altfel previzibil (a fost sacrificată în urma exercitării de către Grecia a dreptului de veto), Muntenegru (atâta vreme liniștit în umbra Serbiei), Bosnia și Herțegovina (veșnic cazan sub presiune) se vor înhăma la „dialog intensificat”. Cât despre nuca tare numită Serbia, protejata de suflet a Rusiei, aceasta nu ține să ceară ceva de la NATO. Dar i se va da, pentru că este dorită.
Și mai este „cenușăreasa” Albanie. N-am văzut la summit om mai fericit ca doctorul Sali Berisha, prim-ministru, fost președinte și un statornic filo-american.
Dar din acest menuet, cu ce se alege gazda? Am rămas cu Marea Neagră. Nu orișice fel de mare, pe care să te vânturi zor-nevoie cu vaporașul. Ci o întindere de apă cu importanță strategică recunoscută la cel mai înalt nivel. Stare subliniată cu satisfacție de președintele Băsescu. Curios cum zilele astea s-au învârtit toate pe lângă Marea Neagră cea albastră. De fapt nu-i așa curios, cât pe nisipul plajei de la Neptun s-au plimbat președintele-căpitan de cursă lungă și președintele-texan, care se pregătește să descalece pentru o odihnă mai lungă. Sunt marginalii care plac publicului și care lucrează în beneficiul gazdei.
După cum în folosul nostru ar putea să fie ultima zi a summitului, când va fi Consiliul NATO-Rusia. Este, evident o perspectivă optimistă. Dar va fi o zi incitantă. Doar vine însuși Vladimir Putin. Care s-a lăsat așteptat. Care are o apetență nesfârșită și îndreptățită de a juca tare. Care l-a ignorat neclintit pe Traian Băsescu, amfitrion, dar și sâcâitor opozant al său.
Însă lumea mare nu se învârte după antipatiile președintelui unei țări mici.
La București, NATO i-a dat ceva satisfacții președintelui rus. Poate se va întâmpla să i se răspundă cu reciprocitate. Și din aura unei probabile reciprocități să se lumineze și ai noștri. (Indira CRASNEA)
