De la Melbourne, în Copou

Probabil că televiziunile noastre au transmis amicalul Brazilia-Argentina de la Melbourne. S-a întâmplat să-l urmăresc într-un teritoriu spaniol, aproape de ecuator, unde toate privirile erau ațintite către „barcelonezul” Messi, considerat spaniol prin toate cele… în afară de amănuntul nașterii. În fața a 95.569 de spectatori (!), Argentina a câștigat cu 1-0 prin golul marcat de un fundaș, iar pe Messi… nu l-am prea văzut pe teren, în bună parte eclipsat de un Di Maria, Otamendi ori Biglia. De altfel, cam rar a strălucit Messi în selecționata Argentinei – numai că acum, explicabil, se află într-un moment foarte dificil din pricina unor neașteptate accidentări de ordin… moral. Care par a cântări greu în destinul „puștiului cu barbă”: mai întâi a încasat o condamnare la pușcărie (cu suspendare) pentru delicte financiare, apoi o altă suspendare, de astă dată dictată de instanțele fotbalului: patru etape pentru insultarea unui arbitru. Prestația lui în teren este, în ultima vreme, mai stinsă și mai puțin expresivă ca de obicei, drept pentru care gazetele spaniole îl invită insistent să se „reinventeze”, altfel îl paște intrarea în anonimat. Am trăit s-o văd și p-asta! Dacă nici Messi nu mai place, ce pretenții să avem de la, să zicem, Pintilii? Starul Barcelonei a anunțat că se transferă la Manchester și s-a iscat o adevărată furtună în Spania până ce a fost, în fine, convins să rămână. Pintilii, unde să se ducă? La Manchester, reinventarea lui Messi era cvasi-obligatorie, fiind vorba de un alt teritoriu al performanței, alt stil, altă filozofie a jocului. De s-ar duce Pintilii la Craiova, ori la Timișoara, care ar fi marea schimbare? O apă și-un pământ! Rămâne, însă, în discuție factorul moral, cel care poate determina, în egală măsură, și victoria, și eșecul. Sigur, fotbalul nu mai este de mult ceea ce era cândva, adică un mijloc de destindere, un prilej de plăcută ieșire cu familia la iarbă verde, de drenare a ambițiilor locale și a încărcăturii de violență latentă către zona mai calmă a întrecerii sportive, acolo unde faultul nu-i țel și scop, ci infracțiune. Azi toate s-au schimbat din pricina banului – diavolul ce și-a băgat coada în toate ambițiile mapamondului. Fotbalul n-avea cum să rămână de-o parte. Cinste, puritate, bună credință, modestie și încă odată cinste, cum să conviețuiască în bună armonie într-o lume în care zornăitul arginților îngroapă dezinvolt principii, distruge granițe, maculează politica și urâțește sufletele? Mutăm discuția de la Melbourne în Copou: Iașul izbutise să-și alcătuiască mai din nimic o echipă onorabilă, doi ani la rând câștigătoare a play-aut-ului, și, chiar dacă zicala spune că în țara orbului chiorul e împărat, „Poli” a ajuns să joace în cupele europene, performanță niciodată visată în Copou. Înainte de orice, în jocul ieșenilor a contat moralul, sentimentul de familie închegată și unită, ambiția întemeiată pe contribuția însuflețită a întregului ansamblu, cu vedete de uz intern și folosință proprie (s-a văzut ce mare ispravă a făcut Golubovici la FCSB!), într-un cuvânt, prin solidaritatea de grup. Vine o vreme când, vorba gazetarilor spanioli, te paște „reinventarea”. Nu știu cât era de necesară la Iași într-un moment deloc nefericit (dimpotrivă!), dar s-o acceptăm: așa a fost să fie. Despărțirea de echipierii care, la nivelul fotbalului românesc și al ambițiilor locale, oricum au performat, s-a făcut neelegant, brutal, cazon și fără să se țină seama că într-o astfel de alcătuire sudată sunt cumplit de dureroase crampoanele aplicate pe suflete. Motivul subteran: tot banul: unii câștigau mult prea mult (totuși, modest prin comparație cu alte cluburi). Rezon. Capul familiei, Prunea, s-a umplut de bani. Desparte-te civilizat de el, dar de ce și de antrenorul Neagoe și de o seamă de jucători utili… neplătiți de luni de zile? Din câte înțeleg, „reinventarea” echipei urmează a se face sub sceptru tiraspolean. N-am pic de încredere în tot ceea ce vine de la Tiraspol, am avut onoarea, în timpul războiului de la Nistru, să fiu arestat acolo, cunosc morala tiraspoleană, dea Domnul să nu se întâmple ceea ce s-a petrecut în alte varii situații în care patronarea nistreană a dus la falimente.
Deocamdată, am senzația că ieșenii au dat cioara din mână pe vrabia de pe gard.