De la Marx la Boia

Și cărțile, și interviurile lui Lucian Boia se citesc cu îndreptățit interes: aduc în atenție un incitant „altceva”, propun interpretări iconoclaste, clatină convingeri, atentează la așa-numitele „mituri identitare” – într-un cuvânt, scot narațiunea istorică din rutina făgașului domol prin care de veac se prelinge, zice-se, în lentă inerție. Deși de multe ori salutar, demersul său a mai și deranjat, fie doar pentru faptul că n-a păstrat totdeauna echilibrul și, în căutarea argumentelor care să-i susțină demonstrația, n-a privit în amândouă direcțiile cu egală înțelegere pentru semnificația faptului istoric comentat. Dar dacă n-ar fi existat, Boia trebuia inventat!
Publică mult, am spune chiar prea mult pentru obișnuitele ritmuri ale cercetării și valorificării editoriale, cărțile i se vând tocmai pentru că pot stârni și contestări, și aplauze. Nu i-am agreat navigarea (desigur, involuntară) în siajul moldovenismului primitiv marca Vasile Stati, dar trebuie să recunosc utilitatea unui Boia, mai ales în momentul „Centenar” în care recursul la istorie începe să devină justificat până la obsesiv. Surprinzător, dar chiar acest mult invocat Centenar este privit și înțeles aiurea chiar de către români: foarte ades, la radio, la posturile tv, în afișajul stradal, a fost și este așezat sub sigla „România Centenar” sau „România 100”. Să nu se știe că România ființează de la 1859, nu din 1918, și că, la anul, vom sărbători 160 de ani de la semnarea actului de naștere al României, Unirea dintâi? Centenarul Marii Uniri este una, Centenarul României, marcat la vremea lui, în 1959, alta. Prea târziu, bulgărele a luat-o a vale, nu mai are cum să fie oprit, străinii care iau de bune mesajele media n-au de unde să știe că țara de la Dunăre și Carpați, din cochetărie ignorantă, s-a autoîntinerit cu șase decenii!…
Într-un recent interviu luat lui Lucian Boia după apariția cărții „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi” am întâlnit, recunosc, cu îngrijorare, o aserțiune care cu nimic nu mai „rimează” în contextul actual dominat de chemarea la ordine „unitate, români!” Spune Boia: „La noi s-a cam exagerat cu conceptul de unitate”, „o unitate dusă prea departe pur și simplu devine înăbușitoare, așa încât unitatea trebuie temperată” (…) „e incorect și e foarte periculos să insistăm mai mult decât trebuie pe unitate. Înseamnă că dăm la o parte libertatea, capacitatea omului sau a comunităților de a alege”. Să aleagă, în cazul României, ce? Poate federalizarea antiînăbușitoare?
Mă tem că aici se află rădăcina unui concept care tinde să substituie definiției de dicționar a Unității („coeziune, omogenitate, solidaritate, unire – tot unitar indivizibil”) o alta, sugerată încă din 2014 în discursul președintelui Iohannis de la Alba Iulia, în care vorbea despre o „națiune de cetățeni angajată în mari proiecte comune”. Asta ar fi, deci, națiunea, nu mai apare ideea unității de neam, devin caduce miturile identitare, tracismul, latinitatea, sentimentului românității ne mai rămânându-i decât să se retragă din viața publică, menținându-se în spațiul familiei, al grupurilor restrânse ori chiar doar al intimității individului. Asemănător cumva cu modalitatea în care s-a păstrat limba română în Basarabia – „la cuhne!”
Pe de altă parte, în cuprinsul interviului, Boia recunoaște că „Românii au avut o mare realizare, o imensă realizare în istoria lor, și asta este unirea tuturor românilor”. A fost bună atunci, e „prisoselnică” acum? De ce? Rămâne de lămurit. Sigur că „unire” nu-i sinonim perfect cu „unitate”, dar, nu numai sub semnul Centenarului, sensul major al ambilor termeni firesc se îngemănează… După cum s-ar cuveni lămurită și chestiunea „miturilor identitare”. „Lui Mihai Viteazul – afirmă Boia – nici prin cap nu putea să-i treacă că (respect ortografia textului) toți românii ar trebui să se reunească într-o singură țară”. Greu de bănuit ce putea să-i treacă prin cap lui Mihai Viteazul, cu atât mai mult cu cât (nu știu dacă se spune ori nu în carte, încă n-am citit decât interviul) celebra „pohtă ce a pohtit” nu-i decât o găselniță de a lui Iorga, care, în 1902, a așezat în ce ordine a vrut cele câteva cuvinte ortografiate de voievod pe reversul unei file. Că a „pohtit”, că n-a „pohtit”, Mihai Viteazul a stăpânit, între septembrie și noiembrie 1600, Țara Românească, Moldova și Transilvania. O secundă de ar fi durat această trecătoare domnie, și tot n-are cum fi ștearsă din cronici, spre a fi exilată între „miturile identitare”, fie și cu rang de „mit fondator”.
Adevărat, la 1600 nu exista conștiință națională românească, nici aspirație de unitate națională; acum, bănuim că ființează amândouă. Pentru a putea urma calea europeană se cuvine oare să le punem surdină și să antifonăm între paranteze chemarea „unitate, români!”?
Nu dispun de spațiul necesar comentării acestui foarte interesant interviu. Ar trebui să aplaud ideea lui Boia că, în orice societate, nu economia comandă, ci cultura („în sens de mentalități, comportamente (…) Dacă nu ai cultul muncii, nu ai cultura respectului, cultura responsabilității, atunci totul e vraiște și nu mai iese nimic”). Rezon: cazul României – vraiște totală. Dar să-i lăsăm și lui Marx un dram de dreptate: imposibilă totala excludere a economicului din ecuație!