De la fuga de Dumnezeu la căutarea lui Dumnezeu

Prea ades invocatele cuvinte ale lui Nietzsche că Dumnezeu a murit pot fi înțelese mai degrabă ca simptom pentru instituirea unei mentalități răzvrătite, covârșită de o conștiință încărcată, incapabilă să se înalțe către „Lumina cea pururea fiitoare“. Nu Dumnezeu a murit, doar că omul deșertăciunii nu-L mai poate percepe din momentul în care, cum afirmă Ivan Karamazov, poate spune că „totul este permis“.
Într-o lume a permisivității totale, omul nu cunoaște sau mai degrabă ignoră frica de Dumnezeu ca început al înțelepciunii și, pe nesimțite, se simte cuprins de teamă acolo unde teamă nu e. Se cultivă intensiv o teamă vicleană ca omul să poată fi ușor de manipulat și, sub bombardamentul informațional, să fie spoliat de personalitate și transformat într-un zombi. Lumea în care viețuim e bântuită mereu mai mult de fenomene extreme, consecința unei atitudini de stăpân nemilos al naturii, pe care fără a o cunoaște îndeajuns o obligă să-i răspundă după voia lui. Prognozele cele mai sofisticate nu ajung a descifra viitorul pe care ne grăbim să-l pierdem. Peste tot întâlnim, cum a remarcat Max Picard, o fugă aberantă de Dumnezeu, totuna cu o fugă bolnavă de sine dinspre nicăieri spre niciunde, care nu mai are nevoie de adăpost și-și face din disoluție și distrugere o condiție a vieții condusă de principiul „trăiește-ți clipa“. Obsedat de schimbări, închis veșniciei, omul contemporan își face idoli noi, se închină efemerului, îi jertfește până și cuvântul care ar fi putut fi purtător de lumină și viață, purtându-ne spre dăinuire. Se vorbește până dincolo de sațietate despre criză, ocultând faptul că este timpul potrivit unei judecăți lucide a ceea ce am făcut cu natura și cu noi înșine. Aici apare întrebarea deslușitoare: După ce criterii? Trecând peste gâlceava nesfârșită a criteriilor și perspectivelor generatoare de haos, aflăm cuvânt de îndreptare la David, care se întreba și pentru noi, după ce recunoștea cât de minunată este știința lui Dumnezeu a cărei înălțime nu o poate ajunge: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?“. Unde să fugi din fața Celui pentru care până și întunericul este lumină, „și noaptea ca ziua va lumina“, pentru că așa cum „este întunericul ei, așa este și lumina ei“.
Lumina ne este dăruită spre a ne face părtași ei și primind-o să ne oprim o clipă ca, uimiți, să începem a ne scruta adâncul cel uitat din noi pe care, descoperindu-l cu uimire, să spunem clipei: Oprește-te! Nu este însă al clipei a se opri decât în zarea veșniciei, arătându-ne cum prin tot ce facem sporim deșertăciunea, golim de rost și sens existența și atunci când ascunzându-ne în spațiul virtual credem că suntem stăpânii lui. Dacă am asculta impulsul profund al căutării, și ea un fel de fugă, dar una cu sens, am spune ca Blaise Pascal: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit.“ Suntem în plin paradox, dimensiune esențială a condiției noastre în care moartea ne este dată spre Înviere. E paradoxul ființial care scandalizează rațiunea, o determină să-și recunoască înfrângerea, slăbiciunea vanității pe care o credea imbatabilă. Clamând „comunic, deci exist“, am umplut spațiul cu o sumedenie de cuvinte într-o bolboroseală generală, încât până și ele, cuvintele, încep să ne părăsească. Lamentările nu contenesc într-o căutare sterilă între victimizarea proprie și culpabilizarea tuturor semenilor, chiar a lui Dumnezeu. De ce nu? … totul e permis unui stăpân care descoperă că vrea să fie stăpân, dar nu are nicicum puterea de a stăpâni.
Uneori, fuga de Dumnezeu se face uitare de sine, vană plutire în căutarea a ceea ce, nou fiind, naște speranța unui mod de a trăi orientat spre un perpetuu „nou“, pentru a descoperi adevărul cuvintelor spuse de Ecclesiast că „nimic nu e nou sub soare“. Da, nu există nimic nou, ci numai neluat în seamă și asta face să presimțim cum de peste tot pândește eșecul de neînlăturat. Expresia deplină a acestui eșec se resimte în individualismul ce-și proclamă supremația în turnul de fildeș al propriului sine, evoluând spre un război al tuturor împotriva tuturor și sfârșind prin a desființa individul. Așa se face că vorbim despre drepturile omului, dar nicicum de datoriile sau responsabilitățile ce-i revin. Cum ar arăta o Cartă a datoriilor omului și care ar fi consecințele aplicării ei? Pe zi ce trece constatăm cu amărăciune cât de străini suntem de cuvintele rostite tainic de Micul Prinț: „Suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim“. Răspunzător e fiecare de „floarea sa“, acel strop de nemurire ce umple universul de miracol, încât să spunem înfiorați: „Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede.“
Dar Dumnezeu e mereu cu noi și ne ajută să convertim fuga în căutarea Lui, pentru că „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. Ajungem la hotarele cunoașterii „care trufește“ trezindu-ne încătușați în propria neputință din care nu putem ieși decât prin credință, singura care ne deschide spre apropiere de Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul și pământul“. Hristos spune, și nu o dată: „credința ta te-a vindecat“ sau „credința ta te-a mântuit“ și, ca un corolar, „mergi în pace“. Vindecare, mântuire, pace sunt pașii singurei căutări demne de omul care poartă în adâncul cel mai adânc al sufletului său chipul de neșters al lui Dumnezeu. Atunci, am putea spune cu Nichifor Crainic că, deși suntem în „pulberea lumii“, credința ne dăruiește gustul veșniciei de ne îngăduim a spune smerit că „a fi este bucurie eternă și sfântă“, mărturisind: „Sunt întru Cel care este!“
(Elena SOLUNCA MOISE, Ziarul Lumina)