De la Einstein, la Bulă!

Iar am dat peste o carte pe al cărui autor l-am cunoscut cândva! De astă dată, nu direct, ci doar prin scrisori. Aș zice – postez intenționat cacofonia – cartea ca cartea (se intitulează dizgrațios „Ai carte, ai cu ce să te ștergi la fund!”), mai spectaculoase și mai interesante sunt aventurile autorului. Olteanul Florentin Smarandache a primit Premiul statului New Mexico și Premiul statului Arizona la categoria Științe și Matematică. Se pare că ar fi fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură (nu de către români; oricum, presa noastră nici n-a menționat), a fost distins cu Premiul „Traian Vuia” al Academiei Române, a devenit doctor Honoris Causa al Universității din Beijing, a primit Medalia de aur a Universității Galilei din Anglia și Medalia de aur a Universității din Pecs, Ungaria.
Era, într-o vreme, poate încă mai este, șef de catedră la Universitatea americană Gallup și-și pusese semnătura pe 180 de cărți publicate în întreaga lume, nu numai de matematică, ci și de poezie, proză, teatru. Încă din 1972, când era elev (!) la Rm. Vâlcea, a emis ipoteza că nu există o barieră a luminii în univers, astfel contrazicându-l pe… Einstein! Ipoteza avea să fie confirmată în 2011, când, la CERN, s-a demonstrat că anumiți neutroni pot circula cu o viteză mai mare decât cea a luminii.
Smarandache a propus și o Teorie Absolută a Relativității, care, din nou contrazicându-l pe Einstein, elimină postulatul dilatării timpului sau contractării spațiului. În fizică, a introdus noțiunea de „nonmaterie”, în literatură, este considerat fondatorul curentului de avangardă botezat „Paradoxism”, ce utilizează în voit exces antitezele, contradicțiile, oximoronii, paradoxul. A scris o dramă în care nu există nici un dialog (!). În România, i s-a refuzat până și postul de suplinitor într-o școală rurală din Oltenia! Până la urmă, a izbutit să evadeze din Edenul mioritic și ajunge în lagărul de refugiați politici din Istanbul. Înfruntă timp de doi ani infernul lagărului, unde sute de fugari asemenea lui (polonezi, ruși, bulgari, moldoveni) așteaptă cu anii să-i accepte occidentul. Pentru a câștiga câteva lire, descarcă, noaptea, camioane cu cenușă, trage la roabă, zugrăvește casele turcaleților.
Tot ce câștigă cheltuie pe scrisori. Trimite zeci și zeci în toate cele patru vânturi, rugând personalități din lumea literelor și a științelor exacte să pună o vorbă bună pe lângă organismele internaționale, doar-doar s-o îndura America să-l primească. Nu știu unde a găsit adresa (pe atunci internet nu exista), dar mi-a trimis și mie o misivă însoțită de rezumatul unui manuscris. Cum nu-i nevoie să mănânci în întregime oul fiert ca să-ți dai seama dacă-i comestibil sau nu, am avut repede senzația că personajul are ceva de spus și că o face cu har. I-am răspuns încurajându-l. Ceea ce n-a uitat și, în diverse interviuri de mai târziu, amintește de acel prim „impuls dătător de speranțe și încredere”.
Mărturia-crez a lui Smarandache: „În comunism am criticat comunismul, în capitalism critic capitalismul. Deci, n-am loc pe globul acesta!”. Acum, olteanul evadat se numără printre personalitățile frecvent editate, invitate, evocate, premiate, comentate, contestate, admirate. În toată lumea se organizează conferințe și seminarii pe marginea teoriilor sale și a fost invitat să conferențieze la NASA, în India, Bulgaria, Rusia, Indonezia, Egipt, Italia, Franța, Australia, Belgia, Canada, Suedia, Spania, Taiwan, Japonia – ba chiar și la… Universitatea din Craiova!
Nu știu ce i-a venit să se ocupe, în ultima vreme, cu recoltarea „folclorului contemporan” editând această a XI-a (!) culegere tipărită la Oradea. Mai întâi că ăsta nu-i folclor românesc – multe din așa-zisele creații sunt preluate ca atare de pe internet sau adaptate, iar faptul că în vremea noastră nu mai circulă din gură în gură, ci din PC în PC ar necesita modificarea radicală a definiției folclorului devenit, cum se vede, „internetist” și reconceput globalizant. Este, de fapt, o colecție ilustrată de bancuri „culese prin e-mail-uri sau rețele de socializare”, interesantă mai ales prin capitolele de satiră politică, unde românul, „campion mondial al bancurilor”, făcea haz de necaz. Puse în pagină cu toptanul, fără o elementară selecție valorică, glumele și glumițele pot alcătui o supapă pentru of și necaz… de-ar avea destul haz. Ceea ce cam rar se întâmplă (râdeți: „Dl Vanghelie, de ce beți apa minerală din tăviță și nu din sticlă? – Fiindcă doctorul mi-a recomandat să beau apă plată.” Ha, ha, ha!).
Iconoclastul Florentin Smarandache și-a construit cu trudă și îndrăzneală opera incitantă, stârnind în toată lumea dacă nu unanimă admirație, oricum, justificat interes. Nu-i consolidează prestigiul culegerea scabros intitulată și, sincer, nu izbutesc să înțeleg ce-l mână pe el în astă luptă măruntă. Nu-i a lui, nu-i de el. Una e să-l contrazici pe Einstein și alta să-l editezi pe Bulă!