De la „Domnul Presă” la „Rița-veverița-reporterița” (II)

În Grămătici și măscărici, Caragiale atacă o chestiune și mai delicată: metamorfozarea condeierilor în mercenari dispuși să execute fără să crâcnească ordinele de denigrare pe care le primesc: „Se înțelege că precum jalba scrisă de grămătici o iscălea, odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credință… tot așa și astăzi profesiunile de bună credință le scrie cu îndelungată «fidelitate» proletarul intelectual, iar boierul le subscrie cu robustă convingere”.
Da, se pare că vremurile nu s-au schimbat prea mult. „Boierul ședea cu ciubucul în mână și striga: «Hahaha! Înjură-l, mă, înjură-l bine, mă!» îndemnul din timpurile lui Caragiale sunând cu o idee mai rafinat: „Combateți-i, băieți, combateți sarcastic de tot!”
Deosebit de dur este Mircea Mihăieș, când se referă la incultura dublată de imoralitate a ziariștilor din presa de azi (Rița-veverița-reporterița („România literară”, 28 iunie 2000). „Multă vreme am crezut că ziariștii coboară în mod deliberat ștacheta limbajului, simplificând informația pentru a fi înțeleasă de Neica-nimeni-cititorul. Așa s-o fi întâmplat în primii ani post-comuniști.”
Mihăieș este direct, fără menajamente, când observă: „Astăzi, marea majoritate a reporterilor sunt la fel de idioți ca și cititorul căruia i se adresează. Astăzi, pentru a deveni ziarist, nu te mai întreabă nimeni dacă știi citi și scrie.”
În furia sa, pamfletarul nu-i iartă nici pe marii patroni mass-media, care încurajează tacit această situație: „Presa română arată așa cum o știm: adică imbecilă, iresponsabilă, agramată și amorală pentru că așa sunt cei/cele care o fac. Patronii, mulți dintre ei jurnaliști talentați, își închipuie că dacă scriu editoriale corecte și-au salvat sufletul, măcar cât să li se ierte afacerismele la scară largă în care sunt, destui dintre ei, implicați.”
Însă tot incultura crasă a tagmei este cea care-l roade cel mai tare pe condeier. Ca la orice bun cultivator al genului pamfletar, finalul la Mihăieș nu poate fi decât apoteotic: „Evenimentul cultural cel mai spectaculos din ultima jumătate de secol – publicarea, într-o splendidă ediție, a corespondenței Mihai Eminescu – Veronica Micle – n-a trezit în ziarele de a doua zi după lansarea de la Uniunea Scriitorilor nici un fel de interes. Am fost, pentru o clipă, furios și iritat, însă mi-am revenit repede. Una din nenumăratele Rițe-veverițe-reporterițe de la un faimos canal de televiziune, ce foșgăiau prin preajma cupelor cu șampanie, a abordat-o cu senzual aplomb pe redactoarea volumului cu nemuritoarea întrebare” – cititorul simte în aerul lecturii că întrebarea reporteriței nu poate fi decât una strălucind de incultură: „V-aș ruga să-mi spuneți, autorii mai sunt în viață? Plină de umor, aceasta (n.n. redactorul de carte) a replicat: „Sunt, domnișoară, sunt! Cum să nu fie. Doar că au plecat puțin să se uite la televizor.”
Într-adevăr, efectul comic și râsul cititorului sunt asigurate. Dar același cititor își spune imediat că, oricât de incultă ar fi o reporteriță, e totuși imposibil ca ea să nu fie la curent cu defuncția cuplului Eminescu-Micle, chiar dacă dragostea dintre cei doi pare a fi nemuritoare.
E drept, Arghezi povestește în tableta Rezultate cât de dezamăgit a fost prin anii ’30, la un examen de rutină al funcționarilor de stat, constatând că „jumătate din candidați nu reținuse din viață, care le încărunțise cât mai rămânea din pleșuvie, numele unui oarecare Mihai Eminescu, iar ceilalți știau că individul citat era încă în viață. Insistând, profesorii i-ar fi aflat adresa și numărul de la casă.”
Dar lucrul acesta se petrecea în urmă cu 75 de ani, iar cei în cauză nu erau gazetari, și nici Eminescu nu cunoștea faima de acum. Așa încât, finalul pamfletului semnat de Mircea Mihăieș rămâne unul greu credibil.
Se poate conchide că scriitorul român își privește, câteodată, prezența în gazetă ca pe o mezalianță. Profesiunea de scriitor fiind nobilă, dar adesea lipsită de o remunerație directă, omul de condei ia drumul gazetei mai mult pentru a-și asigura o sursă de trai, decât una de glorie.