De la „Domnul Presă” la „Rița-veverița-reporterița” (I)

Mereu ni se aduce aminte că pamfletul preexistă presei, deși abia găzduirea în pagina de ziar îi atrage gloria.
Cu toate astea, când încalcă regula conciziei pamfletul rămâne independent de paginile gazetei, în principal din cauza economiei permanente de spațiu publicistic, acut resimțită în presa scrisă. Voltaire sau Beaumarchais, din inerție, au ales să-și publice pamfletele în broșuri, iar celebrul 1907 – Din primăvară până-n toamnă, deși apărut inițial în ziarul vienez „Die Zeit”, tradus de Mite Kremnitz, cunoaște consacrarea tot în broșură, publicată la editura „Adevărul”, într-un tiraj impresionant, apropiat de numărul de victime ale răscoalei la care se referea. Un număr de victime oscilând între 11.000-12.000, total fals, exagerat de mai mult de zece ori printr-o uriașă manipulare prin presă, pornită de la ziarul „Adevărul”, condus de socialistul Constantin Mille. O uriașă acțiune de manipulare, la care pana dezinformată sau voit mincinoasă a pamfletarilor a avut un aport esențial.
Se vorbește mult despre atragerea scriitorilor în paginile ziarelor. Dar aceasta nu trebuie privită ca o legătură idilică sută la sută, mass-media însemnând și o continuă aplecare spre compromis, precum și un loc unde superficialitatea și incultura sunt nu doar tolerate, ci chiar atent cultivate.
Ca o urmare firească, însăși presa a fost intens pamfletată de pana marilor noștri scriitori. Caragiale, Arghezi, Bogza ori Mircea Mihăieș în timpurile noastre își exprimă dezamăgirea în fața decăderii morale a profesiunii de gazetar precum și a compromisurilor practicate cu asiduitate de ziare.
„Îndată ce ușierul, portarul, jandarmul, vardistul au auzit cuvântul Presă, ei se dau deoparte, salută, fac loc și Presa intră”, constată Arghezi efectul magic al cuvântului Presă, parolă care deschide orice ușă. „E ca în tren cuvântul Parlamentar lipit pe un compartiment care slujește de dormitor unui domn întins cu două picioare pe șase locuri (…) Un domn care doarme trebuie să fie un parlamentar – și un domn presă are dreptul să intre”. Tupeul ziariștilor și slugărnicia oficialităților față de ei sunt în continuare taxate: „Dacă s-ar prezenta Dostoievski la Ministerul de Finanțe, el ar fi ținut în curte până la orele de primire oficiale: presa intră ca soarele, fără să-l vezi…” Pentru ca apoi să dezvolte: „Presa însemnează Ion și Vintilă Brătianu, General Averescu și Goga, Mihalache, Maniu, Armata, Magistratura, Fiscul (…) E o chintesență și un total, Capitalul și Procentul…” (Domnul „Presă”, 1929). Iar concluzia nu poate fi decât una: „Un guvern fără presă e ca o coadă fără câine și nu s-a mai văzut”.
„E undeva în țara noastră vreun condei cu adevărat liber? (…) Din clipa în care un scriitor a consimțit să intre într-o redacție, și-a scos stiloul din buzunar și l-a dat să-i pună un belciug, de care sunt agățate apoi tot mai multe lanțuri. (…) La fiecare ziar sunt lașități și aranjamente, persoane și fapte de care nu e voie să te atingi” (Condeie în lanțuri, 1937) – își varsă amarul Geo Bogza, abordând incomoda problemă a compromisurilor cerute de profesiunea de gazetar..
Oare ce-ar avea Bogza de spus astăzi, când se manifestă cu atâta forță cenzura economică, destui magnați ai momentului plătind, cu sume exorbitante, contracte de publicitate în mass-media, tocmai pentru a-și asigura protecția, chiar imunitatea? Ca să nu mai vorbim de cazurile când ei înșiși sunt proprietari de ziare și de posturi radio sau de televiziune.