Pierderea echilibrului sau chiar rătăcirea minților sunt determinate de cele mai multe ori de obișnuința de-a te gândi prea mult la tine însuți. Înnebunesc aceia care sunt prea mult obsedați de propria lor persoană, de eul gonflat, de averile pe care le vor sporite. Astfel înțelegem că acela care iubește prea mult această viață pe aceea de dincolo nu va mai apuca s-o cunoască. Așadar dacă acorzi prea multă importanță propriei persoane, fii sigur că integritatea ta va avea de suferit, aceasta precum în cazul avarului care își închide comorile cu zeci de lăcate, dar până la urmă el va fi primul călcat de hoți.
Fiind tot mai departe de gândul că tocmai acum ar trebui să privească necazul și din alt unghi decât acela al unui fapt iremediabil, își va pierde mințile. Psihopatologia poate fi astfel înțeleasă și ca incapacitatea de-a mai spera într-o altă ordine și într-o altă justiție decât cele pe care le cunoști pe pământ. Dar psihopatologia este acuzată și de aceia care nu mai cred în iubire. Iubirea este până la urmă răspunsul pe care-l primim într-o viață ticsită de ghinioane. Acela care peste noapte se vede sărac, fie din cauza unui cataclism natural sau al altei nenorociri, nu ar trebui să-și smulgă părul din cap, ci să vadă dincolo de orizontul imediat. Desigur, exemplul lui Iov este cel mai puternic, dar poate mergem prea departe. Simplu spus și fără exemple ilustre, avem datoria să pricepem că nu trăim într-o cușcă a absurdului de unde nu am mai putea evada. Cine este filosof al absurdului acela este dușman al Bisericii și al înțelepciunii acesteia. Absurdul nu este creația Domnului, ci al acelor oameni – nu-i vorbă, foarte inteligenți -, dar care l-au pierdut pe Domn. Punând în locul iubirii, al credinței și al speranței o sete nesănătoasă de autenticitate, au decretat că întregul univers este absurd pentru a-și justifica astfel propria neputință duhovnicească. Din păcate, școala absurdului continuă să facă discipoli. Absurdistanul se întinde de la Atlantic la Pacific și încalecă noi și noi meridiane. Este mai comod să crezi în absurd decât într-o ordine divino-umană în care toate își află rostul și din care tot ce este viață, până la o râmă sau un pui de vrabie, se alimentează. Pierderea minților este prețul pe care-l plătesc în cele din urmă aceia seduși de absurd. Ceea ce la început i-a încântat are un revers tragic. Gânditori celebri au clacat fiindcă nu au mai suportat vidul creat tot de ei înșiși. O babă fără carte este de aceea superioară unui cărturar aventurier. Pe ea niciodată n-o s-o convingi că lumea nu are sens. Se va mira și se va închina. Se va apăra astfel de o agresiune neghioabă. Orice om înzestrat cu bun simț își va da seama că asemenea enunțuri nu sunt doar false, ci și primejdioase. Primejdia lor e dată tocmai de lipsa de iubire a aceluia care decretează așa ceva. El însă nu știe că cine iubește suportă orice nedreptate și-și păstrează mintea întreagă. Ar ști dacă ar iubi, dar nu e în stare. Neiubind, nici nu știe că nu teoria și vorbele mari, ci iubirea este până la urmă dovada celeilalte vieți unde toate se vor îndrepta.
Cineva spunea că iadul nu este altceva decât tocmai suferința de-a nu putea iubi. Nimic mai adevărat. Iadul se construiește cu răceală și uscăciune, cu fier și zgură, cu beznă și muțenie. Dar o singură rază de soare ca o privire îndrăgostită poate dezgheța sloiurile…
(sursa: Ziarul Lumina)
