De la Comănești la Montreal

Al treilea și ultimul episod din „Marea traversare”: Harry Jakob în Canada. Țara cât un continent numără azi o populație de 38 de milioane, față de aproximativ 8 milioane în anii de vârf ai imigrației (1910-1920). Pe atunci, mai puțin de doi locuitori pe kilometrul pătrat! Cu excepția coridorului sudic vest-est, o adevărată pustietate! Dacă statul american accepta imigranți, cel canadian chiar și-i dorea: trimisese „agenți de emigrare” în toată Europa, inclusiv în Bucovina, care le vorbeau convingător băștinașilor despre avantajele stabilirii peste ocean. Înlesnirile realmente existau, cea mai importantă fiind împroprietărirea cu 40 de hectare, devenită efectivă și însoțită de acordarea automată a cetățeniei după trei ani de rămânere în zonă. Linia ferată vest-est (Montreal-Toronto-Vancouver) fusese terminată încă în 1885, dar cu multe sectoare date în funcțiune provizoriu și cu lungi trasee ce trebuiau corectate. Unii dintre nou-veniții bucovineni, între care și bunicul, au avut norocul „să prindă” decizia de stabilire de-a lungul magistralei Atlantic-Pacific, cu importante lucrări de construcție în derulare. Deci, un loc de muncă sigur chiar de la bun început. Imigranții nu plăteau nici o taxă sau dare. Și totuși, tabloul nu era chiar așa de rozaliu: „Pământul nu era terenul arabil la care se așteptau ei, ci, adesea, ori pădure, ori desiș în care nu mai călcase picior de om. În loc de plug, mai adesea toporul era prima unealtă de care avea nevoie imigrantul (…) Și vecinii lui erau în aceeași situație: nici casă, nici loc de grădină, departe de sate sau de orașe de unde să-și procure cele necesare, lipsit de capital și de unelte, însă proprietar al 80 de pogoane! Cu greu își poate închipui cineva azi energia desfășurată de acești coloniști, cari au fost nevoiți să-și ridice gospodăriile lor chiar de la proverbiala sapă de lemn” (p. 69-70). Haralambie Iacoban oarecum se calificase la turnătoria din Detroit, învățase binișor engleza, era în deplinătatea puterilor fizice, avea și experiența unor începuturi trudnice, iar Compania și-a sprijinit angajații deschizând cantine-magazine ce dădeau și felurite mărfuri pe credit. Până la urmă, după cum rezulta din scrisori, a izbutit! Dar „Norocul nu a fost deopotrivă de darnic cu toți imigranții români. Mulți au ajuns prea târziu și cei care au fost siliți să accepte locuri cu distanțe mai mari de calea ferată progresează mult mai încet, fiind aproape izolați de restul lumii” (p.72). Cum-necum, „Harry” s-a numărat printre cei care „au rezistat cu îndârjire primilor 4-5 ani de lipsuri și muncă istovitoare, și-au desțelenit proprietatea «homestead», și-au clădit magazii, o locuință mai acceptabilă, și-au cumpărat vite de muncă”. Mai multe nu prea știu despre bunicul meu și-s obligat să mi le imaginez. O chestiune asupra căreia a păstrat discreție totală în epistolele sale a fost aceea a vieții intime. Era ditamai bucovinean în putere, făcuse o casă de copii la Comănești, greu de crezut că vânjosul „Harry” s-a privat de companie feminină în cei 49 de ani petrecuți peste ocean, mai ales că, după scurta revenire în (acum) România, soața de la Comănești îi murise de cancer. Statisticile din cartea „Românii în America” arată că, de regulă, după circa 10 ani, mai mulți sunt imigranții care se întorc acasă, cu bruma de avere adunată, decât cei care rămân să-și sfârșească zilele pe continentul american – mai ales bucovinenii, care, după 1918, puteau reveni într-o țară de astă dată românească. Poate și Harry ar fi avut cândva de gând, dar, după 1944, îl speria „lagărul socialist”, poate își refăcuse definitiv viața, întemeindu-și o nouă familie în Canada, altfel cum și de ce s-ar fi stabilit în capitala Quebec-ului, unde, în 1959, și-a sfârșit zilele? Greu de crezut că n-a avut copii și peste ocean, câtă vreme a făcut 11 la Comănești! Cât am stat, în 2002, la Toronto și la Montreal, serile cercetam diferite cărți de telefoane orășenești și ale provinciilor, căutând Iacobani pe care să-i întreb dacă nu cumva au vreo legătură cu înaintașul Haralambie. Am găsit vreo șase doar în provincia Ontario, cu toții știutori și de franceză (de română, nici vorbă). La telefon, nu s-au arătat foarte amabili. Mi s-a explicat mai târziu: potrivit legii, un bănuit pretendent la intruziune în genealogia vreunei familii canadiene complică orice demers succesoral și, în general, de afaceri, drept pentru care astfel de noutăți nu prea bucură pe nimeni. Oricum, din discuții n-a rezultat posibilitatea vreunei înrudiri cu Haralambie Iacoban, așa că am încercat să caut la „Jakob”. Imposibil: mii de Jakobi figurează în cărțile de telefon canadiene… Așa că singura urmă ce am aflat-o a fost crucea ruginită din cimitirul de la Montreal. Pe care nu se mai putea desluși nici numele de împrumut Harry Jakob…