De la ciumă la coronavirus (6). Pandemii

Motto. De Paștele ăsta, nu s-a mai lăudat nimeni prin sat că i-au venit neamurile din Italia.
Pandemii.”Într-o carte apărută anul trecut la Cambridge, «Psihologia pandemiilor», psihologul Steven Taylor vorbește despre necesitatea pregătirii noastre psihologice. Un întreg capitol este dedicat reacțiilor psihologice la pandemii («Psychological reactions to pandemics»), iar următorul capitol, acelor trăsături de personalitate care ne fac vulnerabili («Personality traits as emotional vulnerability factors»), trăsături printre care intoleranța la incertitudine (intolerance of uncertainty, engl.) este foarte importantă. Ne-am aștepta ca una dintre recomandări să fie educarea rezistenței la incertitudine, dar Steven Taylor nu marșează în această direcție. Din simplul motiv că atitudinea față de incertitudine este un dat al personalității și, prin urmare, este prea puțin educabilă. Așadar, principala noastră preocupare trebuie să fie reducerea incertitudinii – altfel spus, astuparea surselor sale și deblocarea surselor de certitudine. Când vorbim de surse ale certitudinii trebuie să ne gândim în primul rând la informații: la cantitatea lor, la structura și natura lor, la sursele lor și la canalele prin care ne parvin.” (D. Borțun)
Guvern.”Soluția guvernului la o problemă este, de regulă, la fel de rea ca problema.” (M. Friedman)
Holeră.”Dragostea în vremea holerei”. Cred că ”Un veac de singurătate” (1967) a lui Gabriel García Márquez nu poate lipsi de pe lista lecturilor trebuincioase oricărui intelectual, fie și pentru cele peste 30 de milioane de exemplare traduse în aproape patruzeci de limbi ale pământului, fie și pentru că la cel de-al patrulea Congres Internațional de Limbă Spaniolă (2007), romanul a fost apreciat drept „a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după Don Quijote a lui Cervantes”. „Dragostea în vremea holerei” este socotită cea mai frumoasă poveste de dragoste după „Romeo și Julieta”, iar „Toamna patriarhului”, după propriile mărturisiri ale laureatului Nobel, cartea cea mai importantă, care l-a salvat de la uitare și l-a făcut cel mai fericit. Din seria de autor a Editurii RAO (cam 50 de titluri, cred) stârnesc vii emoții: „Generalul în labirintul său”, „Cronica unei morți anunțate”, „Despre dragoste și alți demoni”, „Povestea târfelor mele triste”, „Colonelului nu are cine să-i scrie”, „Funeraliile Mamei Mari…” Lectură plăcută! (C. Voinescu) P.S. Dacă tot stați în case, în aceste vremuri ”ciumate” (C.S.).
Medici.”Epidemia de ciumă de la 1665-1666 a devenit cea mai catastrofală din istoria Londrei. Autoritățile au dat «Ordonanța alcătuită și publicată de Lordul Primar și de Consiliul Orășenesc al orașului Londra, cu privire la molima de ciumă 1665». S-au format echipe de câte 10 medici care încercau să găsească tratamente autorizate pentru lupta cu epidemia. O echipă realiza autopsia pe cadavre și a publicat rezultatele. În aceste condiții au existat victime și între medici. Au fost trimiși medici examinatori în cartierele infestate pentru a verifica imobilele unde erau înregistrate cazuri de îmbolnăvire și au fost numiți paznici, de zi și de noapte, în fața respectivelor case. În același timp, erau alese «căutătoare» dintre «femeile cinstite» care ajutau medicii în depistarea cazurilor. Capii de familie în care se înregistrau îmbolnăviri erau obligați să anunțe medicii examinatori de respectivele cazuri. Bolnavii erau izolați și nu puteau părăsi casele de domiciliu, iar lucrurile lor erau dezinfectate prin afumare sau aromare. Vizitele private în astfel de case erau interzise. Înmormântările trebuiau făcute doar noaptea, pentru a nu intra în contact cu multă lume, fiind interzisă ieșirea în stradă după asfințitul soarelui. Și trăsurile sau căruțele care au transportat morții trebuiau dezinfectate. Casele unde existau cazuri de infectare erau marcate cu semne speciale și trebuiau să rămână în carantină timp de patru săptămâni. Nimeni nu putea părăsi aceste imobile, fără un certificat de sănătate emis de medicii examinatori. Nici medicii și nici rudele nu doreau să intre în contact cu bolnavii, aceștia foloseau mănuși, bețe pentru a le întinde medicamente, dacă acestea nu erau depuse într-un loc, la distanță de infestați. Și aceste măsuri nu erau luate înainte de a se stropi cu oțet sau parfumuri. În preajma bolnavilor evitau să își înghită saliva sau să respire pe gură. În timpul ciumei, (J. Delumeau) „sfârșitul oamenilor (bolnavilor și medicilor deopotrivă – n.a.) se desfășura în condiții intolerabile de groază, de anarhie și de abandon al datinilor celor mai adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv”. (Radu F. Bruja, ”Epidemia de ciumă de la Londra din anii 1665-1666”)
Pedeapsă.”Holera și ciuma au făcut ravagii secole la rând în Europa, și nici românii nu au scăpat de cumplitele molime care izbucneau din cauza lipsei de igienă. Într-un capitol dedicat Medicinei Populare din nr. 9-10 al revistei «Șezătoarea», din anii 1893-1894, sunt prezentate credințele sătenilor din Moldova despre holeră și cum era percepută cumplita molimă în popor, în prag de secol XX. Autorul articolului, M. Lupescu (învățător în Broșteni), scria: «Boala aceasta, ce săceră mulțime de lume, e privită de sătean ca o pedeapsă dumnezeiască», spune dascălul invocând și mărturiile oamenilor: «S-o înmulțit lumea peste măsură și s-o răit di tăt, de aceea ni cearcă D-zeu cu boali. Agheluță (abia) esă băetu în lumi și-i șirăt și rău di n-are margini. Da ghini faci cel di sus di mai trimeti pedeapsă, că doar s-or mai pocăi di răli.» În plus, mai spune autorul, holera a caracterizat în popor chiar anumite epoci: «Prin holera cea mare ei înțeleg anul 1848». Tot în popor, la sfârșitul sec. XIX, se spunea că holera era asemuită cu o bătrână urâtă care venea prin sate și secera vieți. În satele Moldovei, țăranii se bazau mai mult pe pronia divină pentru a scăpa de boală: «Țaranul în vremea holerei nu-și pune nădejdea decât în credința că D-zeu îl va scăpa, neștiind că D-zeu nu se va coborî să-l apere dacă nu-i cu minte să se păzască».“ (F. Jbanca)