De la ciumă la coronavirus (5 a). Măsuri și… compromisuri

Motto. Vorba ardeleanului: La tăț’ ni-i greu… Numa’ că amu, de Paște… ne-o fost… cam la tăț’ deodată.
Compromis(balcanic). ”Din vremea luiCalimah am amintiri – de la bunica mea, povestind despre răscoala de la 1819 a ieșenilor, din pricina măsurilor luate împotriva lățirii Ciumei… Iată că și micul număr al cazurilor făcea ca poporul să nu creadă în existența ei. Se numise o comisiune în capul căreia era Iordache Roznovanu, iar acea comisiune ordonase – pentru prevenirea întinderii epidemiei – luarea unor măsuri a căror executare avea să fie privegheată de poliție (ca și azi – n.a.). Dacă și astăzi, la noi, orice măsură privegheată de poliție dă loc, din cauza deplorabilului personal ce o compune, la fel de fel de abuzuri, ni putem închipui jafurile și brutalitățile ce agenții regiei, poliției vremii… le comiteau atunci la asemene prilejuri. Cei mai nemulțămiți cu aceste măsuri au fost supușii străini: «domnii» ambasadori austriaci, prusieni și ruși. Ei au ațâțat poporul la opunere, mai ales sub cuvânt că în țară nu există nici o ciumă și zgomotul despre ivirea molimii este numai o născocire a agiei, înțăleasă cu doftorii și cu Domnitorul… spre a jăfui lumea. Norodul s-a strâns în Ulița Mare, între Mitropolie și curtea domnească. Mitropolitul Veniamin a ieșit – forțat! – pe uliță și a vorbit poporului, de care era foarte iubit și respectat, însă de astă dată fără a izbuti să-l liniștească. Atunci s-a hotărât ca însuși domnul să iasă din curte pentru a vorbi mulțimii, dar față de atitudinea ei amenințătoare, el s-a dat iar în apoi, spre curte. Poporul s-a luat după dânsul și era cât pe ce s-ajungă la poarta curții odată cu el. Ceea ce văzând, căpeteniile arnăuților așăzați pe zid și dinaintea zidului s-au pus – ca proștii – să tragă în mulțime, ucigând și rănind un număr de oameni. Poporul s-a oprit, Vodă a putut apuca să intre în curte și arnăuții au izbutit să închidă porțile. După o bucată de vreme, mulțimea s-a împrăștiet, dar mitropolitul a rămas pe loc. Bunul/bunicul meu, care, auzind că «este dandana mare», încălecase și venea să-și deie samă de ceea ce se petrece, a găsit pe chiriarhul țării șăzând pe taraba unui jidov, bocindu-se că n-a fost în stare să liniștească poporul și denunțându-se în gura mare pe sine însuși pentru că, din cauza nepriceperii sale, s-a vărsat sânge nevinovat. Cu mare nevoie, bunicul și alții au izbutit să-l ieie de pe acea tarabă jidovească, și să-l ducă unui boier mare, peste drum, în casa logofătului Grigore Ghyka. Bunica nu putea suferi pe preuți și avea despre ei cea mai proastă părere, dar de mitropolitul Veniamin vorbea cu mare respect, zicând că era singurul preut în înțălesul adevărat al cuvântului ce-l cunoscuse în viața ei, dar adăugea: Quel dommage qu’il en était peureux, qu’il en craignait pour sa personne! (Ce pacat că era fricos, că avea, doar… grijă mare pentru siguranța persoanei sale!) Și, după cât am putut constata mai pe urmă și din scrieri, și din spusa altor contimporani, judecata bunicăi era și de astă dată dreaptă…” (Radu Rosetti, ”Amintiri”)