De la ciumă la coronavirus (28). Cultura fricii și… rachiu

Motto. Doi amici comentează măsurile de redresare economică post-covid promise de guvern. – Am auzit că au în program înjumătățirea impozitului pe venit. – Da, dar în prima etapă se înjumătățește venitul…
Cultura fricii.”Discursurile și imaginile care scot în față pericole de tot felul ce amenință omenirea, planeta, se prăvălesc în avalanșă continuă. Trăim parcă în plină zodie a «drobului de sare» ce stă să cadă. Respirăm o atmosferă de perpetuă amenințare. Iar polivalența reprezentărilor pericolului face ca amenințarea să devină ea însăși obsesională, căci își schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză. Fenomenul, care nu poate trece neobservat, are parte, cum observăm, și de teoretizare. În cartea sa «La culture de la peur» (Cultura fricii), politologul francez Marc Crepon analizează subtil utilizarea politică a fricii. El atrage atenția că acest fapt nu este doar apanajul regimurilor dictatoriale, ci se regăsește și în democrațiile «liberale»: teama de dușman și stigmatizarea străinului (ce descind din pericolul terorismului sau fenomenul migrației), locul considerabil acordat faptului divers (fapt divers cum sunt, până la un punct, și pandemiile, nu chiar atât de catastrofale pe cât s-au prezis, fapt divers sunt și ceea ce se numeau pe vremuri „capriciile vremii”, iar acum încălzire globală). Iar dacă e amenințare și risc, e nevoie, de bună seamă, și de securitate crescândă. Aici intervine politica. Căci nu mai e vorba de securitatea personală, a cetățeanului, preocupat de iminența șomajului, de inflație sau de ipoteca la bancă, nu mai e vorba de grija pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale individului, e vorba, vezi grozăvie, de amenințări de proporții. Amenințări pe cât de vagi, pe atât de înfricoșătoare, căci în fața lor insul nu poate face nimic, el așteaptă salvarea de la autorități, iar acestea, vezi Doamne, când să se mai ocupe și de meschinele, dar vitalele, probleme ale vieții de zi cu zi a fiecăruia?” (Corneliu Vlad)
Amintiri.Nu toate amintirile merită păstrate. (Alzheimer)
Plictis(de carantină). Ea: – Iubitule, uite ce am citit: ca să ne îmbunătățim viața sexuală, trebuie să-mi spui sincer ce-ți place! El: – Sincer? Ea: – Absolut sincer! El: – Păiii… vecina de la doi!
Erevan.Întrebare (în vreme de carantină): – De ce, oare, mimează femeile orgasmul? Răspuns: – Pentru că au impresia că pe noi ne interesează acest lucru!
Mirare.Din perioada în care restaurantele erau închise din pricină de Covid 19. – De ce oare m-o fi lătrând câinele, nevastă? – Păi, nu te-o fi recunoscut, bărbate! E prima oară când vii treaz acasă!
Carantină.Între prietene: – N-am avut o căsnicie prea fericită, dragă! Aș putea spune – că-i ”la modă” acum – că eu am stat în carantină de când m-am măritat… În zece ani, n-am ieșit decât o singură dată din casă cu bărbat-miu! – La cinema, la restaurant sau într-o vizită? – În stradă. Când a luat casa foc!
Gânduri.”Haosul gândurilor din noi și din țara noastră vine în primul rând din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noștri ar fi toți într-un cuget, nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conștienți că în noi se află o energie și o viață dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se unește cu celelalte creează o putere uriașă, iar dușmanul fuge de aceasta, căci în ea sălășluiește armonia, iar în el dezbinarea. Dacă politicienii noștri ar fi uniți, noi nu am mai avea dușmani, atunci nu ar mai fi de folos dușmanului nici armele, nici oastea (nici virusurile dubioase – n.a.), nimic. Noi suntem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine și facem iad și în noi, și în jurul nostru.” (Starețul Tadei, de la Mănăstirea Vitovnița)
Rachiu.”Aproape fiecare din dughenile (magazinele) din târgușorul Căiuțul era o crâșmă în care se vindea vin, dar mai ales rachiu. Pe fiecare tarabă vedeai un șir de gărăfi proaste, pline de o băutură și mai proastă, de coloare deosebită fiecare: verde, roșie, albastră, vânătă, galbănă și albă. În fiecare era bineînțeles același rachiu, tot atât de prost și de vătămător sănătății. Jâdovii erau tot atât de urâți de clasele inferioare atunci ca și astăzi, mai ales de surtucarii de jos. Eu, fiindcă ei purtau perciuni, scufii pe cap, talere lungi, papuci târâiți și mâncau usturoi, condiment care totdeauna mi-a stârnit greața, nu-i puteam suferi. Tare mă mieram cum tata și mama nu-mi împărtășesc ura împotriva neamului lui Israil și-mi ziceau că și jâdovii sunt oameni ca și noi. Auzind odată că rachiul care-l vând otrăvește și prostește poporul, m-am hotârât, tata fiind absent, să contribui la mântuirea de rălele urmări ale alcoolului pe țaranii care-mi erau dragi. M-am dus în capătul de sus al târgului, m-am suit pe cea dintăi tarabă pe care am văzut sticle cu rachiu și, luându-le una după alta, le-am aruncat în uliță unde bineînțeles s-au spart. Apoi, mi-am urmat drumul în jos, spre curte, făcând tot la fel, când pe partea dreaptă, când pe acea stângă a uliții. Nici unul din acei cărora li aparțineau băuturile astfel risipite de mine n-a încercat să mă împiedece, nu numai doară din respect pentru persoana cuconașului, dar pentru că fiecare știa că va fi despăgubit de două și chiar de trei ori pentru paguba suferită. Eu nu prea eram îngrijit (îngrijorat – n.a.), cunoscând principiile mamei în privința argumentelor lovitoare, și eram sigur că am să scăp cu o ocară bună, poate cu un katzentisch sau o punere la colț pentru un ceas sau două. Dar mă înșălam amar. În sala cea mare de jos am găsit pe mama cu câțiva jâdovi, având fiecare din ei mai multe hârburi de steclă în mână, mai fiind acolo o bancă adusă din grădină și vro trei vergi de dimensiune respectabilă. Și, după o ocară zdravănă, am fost așazat pe bancă și, față cu jâdovii, am căpătat o corecțiune, poate mai zdravănă decât acele ale tatei, căci mâna frumoasă și albă a mamei moștenise de la tată-său o putere de bărbat; însă aceasta a fost, afară de două sau trei palme, singura corecțiune ce mi-a dat-o ea vrodată.” (Radu Rosetti, ”Amintiri”)
Vis.– Eu am plecat de la muncă ca să-mi îndeplinesc visul. – Și care era visul tău? – Să plec de la muncă.
Deficit.Lipsa de sex duce la dependență de Facebook. Mă bucur, prieteni, să vă văd pe toți aici, online!