Motto. ”De ce e bine să rămânem acum izolați pe «insula» noastră și nici măcar musafiri să nu primim? Răspunde Yuval Harari, în cartea sa «Homo Deus». În 18 ianuarie 1778, căpitanul James Cook a ajuns în Hawaii, care avea o jumătate de milion de locuitori, complet izolați atât de Europa, cât și de America. Musafirii nepoftiți au adus cu ei primii agenți patogeni ai gripei, tuberculozei și sifilisului. Următorii vizitatori au adăugat febra tifoidă și variola, astfel că, la 1835, în Hawaii, mai rămăseseră 70 000 de supraviețuitori.” (C. Voinescu)
Adevăr. În Franța, Italia și în alte țări, cartea cea mai cumpărată și citită în ultimele săptămâni este ”Ciuma” lui Albert Camus. (1957). E lesne – ori ba? – de văzut de ce! Pe de o parte, subiectul și derularea romanului: dincolo de interpretarea clasică, cea care pune accentul pe metamorfoza nazismului, asimilat, atunci, de autor, unei epidemii de ciumă… romanul frapează chiar prin descrierea atitudinii oamenilor în timpul epidemiei. Europa a mai fost confruntată cu o pandemie de la gripă spaniolă care a ucis zeci de milioane de persoane la sfârșitul Primului Război Mondial, dar mărturiile sunt rare despre acea perioadă. Mult mai interesant și instructiv este însă a citi azi romanul “Ciuma” lui Camus. Este cea mai tulburătoare descriere a efectelor unei asemenea epidemii într-o societate europeană modernă. Totul se aplică perfect situației de astăzi, – din 2020 – începând cu faptul ca la începutul epidemiei, nimeni nu se simte afectat de ea, însă toată lumea e deranjată de schimbările care ne modifică obiceiurile cotidiene. Ideea fiind nu: „cum să fac ca să particip la blocarea epidemiei?”, ci mai degrabă: „of, cine o să se ocupe de copiii mei dacă se închid școlile?”. Până la urmă, „Ciuma” lui Camus ne mai învață că nici una din măsurile imaginate de autorități – iată adevărul suprem! – nu are vreun efect real și că – atenție! – totul se va opri doar atunci când epidemia va înceta de la sine.
Ciumă.În vremea marii epidemii de ciumă din Londra (1665-1669), au apărut – citez în continuare din excelenta lucrare a istoricului sucevean Radu Florian Bruja, ”Epidemia de ciumă de la Londra din anii 1665-1666” (2013) – și escrocii… care încercau să vândă leacuri miraculoase, sub diferite titulaturi și mesaje tămăduitoare. De exemplu, o inscripție pe o casă suna astfel: „eminent medic olandez, de curând sosit din Olanda, unde a locuit în tot timpul Marii Ciume care a bântuit anul trecut la Amsterdam și a tămăduit o sumedenie de oameni molipsiți de ciumă”. O poțiune prescrisă de un preot anglican din secolul al XVII-lea ne oferă un exemplu: „Întâi și întâi postește și te roagă; apoi într-o litră de căință, amestecă doi pumni plini de credință în sângele lui Christos cu toată speranța și caritatea de care ești în stare și varsă totul în recipientul unei conștiințe purificate. După aceea, pune totul să fiarbă la focul iubirii, până când spuma neagră a pătimirilor lumești se va împuți în stomacul tău – ceea ce vei judeca prin ochii credinței” (Delumeau). Epidemia a fost o perioadă bună pentru farmaciști, mulți făcând afaceri profitabile. Alți impostori au oferit ”elixiruri universale”, scoțând bani de la bolnavi, care erau păcăliți de orice speranță miraculoasă de salvare. Remedii ”miraculoase” erau propuse și de un doctor care administra mici doze în fiecare dimineață dintr-un medicament cu miez de nucă și frunze de virnanț, cu grăunțe de sare, amestecate cu smochine prăjite! Această melasă era aplicată pe plagă, odată la trei ore. Între tratamentele folosite s-au numărat și apa tonică, tutunul, diferite alifii, apa sfințită, melasa sau arderea rănilor cu pucioasă și sulf. Alți farmaciști preferau să păstreze secrete ingredientele rețetelor lor miraculoase (poate pentru a nu fi trași la răspundere). Nathaniel Hodges a criticat aceste leacuri, amuletele, exorcismele menite să păzească de boală ca și pe profitorii care se foloseau de naivitatea oamenilor.
Samuel Pepys nota că circula credința că tutunul prizat era un bun remediu profilactic împotriva epidemiei. Chiar el a luat măsură de a-și cumpăra tutun pentru mestecat, ca o primă prevenție. O altă tradiție susținea că în vremea epidemiilor nici un fumător înrăit nu ar fi murit de ciumă. (sic: ca fumător – vai mie! – înrăit, tare mi-ar fi plăcut ca această falsă credință să fi fost întemeiată – n.a.). Între metodele cele mai curioase de luptă împotriva ciumei s-a numărat binecuvântarea celor care strănutau și a originilor lor. S-a ajuns la credința că strănutul este o primă formă de luptă împotriva ciumei! John Allin’s propunea pentru cei care vizitau bolnavii să țină în gură o monedă din aur, de preferat din emisiunile monetare din vremea Elisabetei I. Allin’s disprețuia credința unora care își confecționaseră amulete din otravă de la broaște râioase, despre care se credea că au un efect imediat.
Alții aveau metode și mai periculoase, infectându-se cu sifilis, din credința că acesta era un remediu! Chiar și atunci când au existat voci care au cerut implementarea unor reguli de comportament pentru împiedicarea răspândirii epidemiei prin mijloace raționale, proclamațiile regale, care atribuiau epidemiile pedepsei divine pentru păcatele oamenilor, cereau credincioșilor să se roage pentru a îmblânzi supărarea lui Dumnezeu.
Reproș.(într-un cuplu autoizolat). Ea: – Nemernicule, toată săptămâna asta, numai tu ai ieșit și ai dus gunoiul!
”Dezertori”.”Dificultăți au avut, în schimb, medicii care au părăsit Londra la începutul epidemiei din 1665, lăsându-i pe londonezi să se descurce singuri în fața bolii. Aceștia au fost prost primiți de populație, pe cabinetele lor fiind scrise mesaje denigratoare, de genul „Aici se găsește un doctor de închiriat!”. De asemenea, și preoții care și-au părăsit parohiile au fost primiți cu același mesaje „Amvon de închiriat” sau „Amvon de vânzare”. Și Samuel Pepys mărturisea, în februarie 1666, că preotul parohiei sale s-a întors fără să-și ceară scuze față de enoriași că îi părăsise de frica ciumei; „și-a cerut vagi scuze și a ținut o predică proastă”. Nici personalul din instituțiile statului nu s-au bucurat decât de o primire glacială din partea celor care au rămas în Londra în timpul epidemiei. Cauza ciumei bubonice avea să fie descoperită abia în secolul al XIX-lea. Bacteria Yersinia pestis era răspunzătoare de răspândirea epidemiei. Ea ajunge la om prin înțepătura de purice, care trăia în blana șobolanilor. În secolul următor avea să se petreacă un eveniment neașteptat, ale cărui urmări au fost înțelese abia ulterior. Șobolanii negri, Rattus rattus, vinovații nedescoperiți de răspândirea ciumei, au fost exterminați de șobolanii cenuși, Rattus norvegicus, ceea ce l-a făcut pe Robert Southey să noteze, la 1807, în ”Scrisori din Anglia” că aceștia din urmă, veniți în secolul al XVIII-lea, erau „partizanii Hanovrienilor”, care i-au învins pe vechii șobolani negri, „partizanii Stuarților”! (R.F.B.)
