De la ciumă la corona 25. Trădări

Motto. ”Medicina poate trata bolile trupului, dar singurătatea, disperarea și deznădejdea nu se vindecă decât prin iubire. Sunt mulți cei care și-ar dori o bucată de pâine, dar și mai mulți sunt cei care tânjesc după un pic de dragoste.” (Maica Tereza, 1910-1997).
Trădare.Antropologic vorbind, actul de trădare datează din vremuri străvechi, dacă ținem cont de cum l-a vândut Iuda pe Isus pentru câțiva galbeni. Însă, poporul român pare a fi străbătut, în filonul său, de o tară puternică – înșelătoria. Fie că este vorba despre prieteni, vecini, rude sau parteneri (politici ori de afaceri), trădarea se manifestă deopotrivă. Psihologii nu prea au explicat fenomenul și nici nu au găsit vreo cauză patologică, dar este lesne de înțeles ce-l îndeamnă pe un om să-și înșele semenul.(…)Datorită evoluției umane, trădarea după 1990 a căpătat nuanțe mai rafinate. În politică, cel puțin, traseismul și formarea de partide din destrămarea altora sunt formele cele mai întâlnite ale trădării. Traian Băsescu l-a trădat pe Petre Roman și a preluat conducerea PD, după ce i-a spus „Petre, ești cel mai bun!”. Elena Udrea a trădat PSD pentru PNL, apoi PNL pentru PDL și în final pe acesta pentru PMP-ul lui Băsescu. Grupul de la Cluj l-a trădat pe Adrian Năstase și l-a pus la șefia PSD pe Mircea Geoană, care îi trădează și el. Constantin Simirad și Octav Cozmâncă trădează PSD pentru a trece, primul de partea lui Băsescu, iar al doilea de partea lui Sorin Oprescu. USL și Victor Ponta este trădat de Crin Antonescu, care, l-a râdnul lui, este îndepărtat de apropiații săi din partid în favoarea lui Klaus Iohannis. Traian Băsescu este părăsit de toți consilierii, începând cu Andrei Pleșu și sfârșind cu Adriana Săftoiu. Vasile Blaga îl trădează și el pe Băsescu, preia șefia PDL și apoi desființează partidul. (Andrei Tudor). Patriotism. ”Acum sunt mulțumită că Charles îmi vizitează dormitorul mai rar decât altădată. Cam de două ori pe săptămână și când îi aud pașii dincolo de ușă, mă întind, închid ochii și mă gândesc la Anglia.” (Lady Alice Hillington). Urgență. După redeschiderea cabinetelor, o femeie intră la doctorul stomatolog și se așează pe scaun cu picioarele desfăcute. Doctorul se uită, mirat: – Doamnă, ați greșit cabinetul, ginecologia e a doua ușă pe dreapta. Femeia nimic… își desface și mai mult picioarele. Doctorul: – Doamnă, v-am mai spus…- Dumneata i-ai pus bărbatului meu placa-n gură, dumneata s-o scoți de aici! O port de o lună! Ciao. Bulă se întoarce – din pricină de Covid – din Italia în satul său de baștină din Vaslui. Maică-sa dădea de mâncare la găini. – Ciao, mama! – N-au nimic, le dau grăunțe! Online. După reluarea cursurilor școlare normale, doamna profă de biologie vrea să afle, firesc, ce anume au înțeles, ce au reținut elevii ei din perioada când lecțiile se puteau preda doar online. Și atunci, pune clasei o întrebare: – Copii, ce este inima? Bulă era tot cu mâna pe sus… – Spune, elev Bulă! – Inima este un organ important în viața omului, care are două picioare! – Cum adică…inima are două picioare!? Poate vrei să spui: artere, vene..? – Apăi, zice Bulă, eu așa am înțeles: treceam, într-o seară, pe sub geamul casei dvs. și o voce puternică, masculină, zicea: inimioara mea, deschide-ți picioarele! P.S. Iată unul dintre riscurile online-ului! Scaune. Soția către soț: – În curând, iubitule…e (știu că ai uitat…)…ziua de naștere a mamei mele. Ce-i facem cadou, mai ales că mama va veni să locuiască cu noi, de frică de singurătate, de Covid 19… – Ultima dată ce i-am dat noi cadou? – Un scaun, ceva…gen balansoar. – Ok…anul ăsta îl racordăm la rețeaua electrică! Biosecuritate (?). ”Ceea ce izbește în reacțiile și dispozitivele de excepție care au fost puse în aplicare în Italia (și nu numai) este imposibilitatea de a le observa dincolo de contextul imediat în care par să acționeze. În schimb, sunt rari aceia care, după cum ar impune să o facă o analiză politică serioasă, le interpretează ca simptome și semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă paradigmă de guvernare a oamenilor și lucrurilor. Într-un volum publicat încă de acum șapte ani, și care merită să fie citit cu atenție (”Tempêtes microbiennes”, Gallimard 2013), Patrick Zylberman descrisese procesul prin care siguranța sanitară, rămasă până atunci pe lângă calculele politice, devenea o parte esențială a strategiilor politice statale și internaționale: un soi de „teroare sanitară” a devenit instrument pentru a guverna ceea ce era definit ca ”worst case scenario”, scenariul cel mai rău. În conformitate cu această logică a celui mai rău, încă în 2005, Organizația Mondială a Sănătății anunțase de la „două la 150 milioane de morți pentru gripa aviară care venea”, sugerând o strategie politică pe care statele de atunci încă nu erau pregătite să o accepte. Zylberman arată că dispozițiile sugerate constau din trei puncte: 1). construirea, pe baza unui risc posibil, a unui scenariu fictiv în care datele sunt prezentate în așa fel încât să favorizeze comportamente care permit să fie gestionată o situație extremă; 2). adoptarea unei logici a situației celei mai rele ca regim al raționalității politice; 3). organizarea integrală a corpusului cetățenesc în așa fel încât să fie întărită la maximum adeziunea la instituțiile de guvernare, producându-se un soi de civism superlativ în care obligațiile impuse sunt prezentate drept probe de altruism și cetățeanul nu mai are un drept la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la sănătate (biosecurity). Ceea ce descria Zylberman în 2013 s-a verificat în mod punctual astăzi. Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuție este prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depășește de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute de istoria politică a Occidentului până acum.” (Giorgio Agamben – filosof italian, mai 2020, după ”stiripesurse.ro”).