Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt.
Cel dintâi ni se dăruiește îndată, că ne înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea”.
Deci când începe mintea să guste întru multă simțire din dulceața Preasfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească, așa zicând, peste chip, asemănarea. Precum pictorii desenează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi înflorind puțin câte puțin, culoare prin culoare, scot la iveală chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, așa și sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez „chipul” omului la forma în care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumusețea „asemănării”, înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea „asemănării”.
Simțirea noastră ne arată cum ia formă în noi asemănarea, dar desăvârșirea asemănării o vom cunoaște numai prin iluminare.
Că toate virtuțile le primește mintea prin simțire, dar dragostea duhovnicească nu o poate căpăta cineva până nu va fi iluminat întru toată încredințarea de Duhul Sfânt.
Până ce mintea nu primește în chip desăvârșit asemănarea prin lumină dumnezeiască, chiar dacă are toate celelalte virtuți, ea este încă lipsită de dragostea desăvârșită.
Iar când se va asemăna cu virtutea lui Dumnezeu (vorbesc de asemănare, atât cât este cu putință omului), atunci va purta și asemănarea dragostei dumnezeiești.
Că precum în cazul portretelor pictate, dacă se adaugă chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveală până și asemănarea zâmbetului celui pictat, așa și la cei zugrăviți după asemănarea dumnezeiască, dacă se adaugă lumina dragostei, „chipul” se ridică la frumusețea „asemănării”.
Nici măcar nepătimirea nu poate dărui sufletului altă virtute, ci numai dragostea.
Încât „omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește zi de zi” în gustarea dragostei, dar se împlinește abia întru desăvârșirea ei. (Sf. Diadoh)
