De la brânză de burduf la „Arta războiului”

Înlocuiesc un computer: trec anii, totu-n jur se-nvechește și îmbătrânește, aparatele ajung și ele la ceasul pensionării. Păstrez de pomană o cutie cu dischete; nu de alta, dar habar n-am ce-i înregistrat pe ele, dac-o fi de preț? Numai că nici un computer nu mai are fanta care să primească discheta, te uiți la ea ca la fructul oprit și nu te-nduri s-o azvârli: poate, cine știe, la nevoie s-o găsi vreo sculă care să citească mesaje de acum 30 de ani. Iluzie: am umblat tot Iașiul cu o străveche bobină de film pe 16 mm căutând o masă de montaj sau un aparat de proiecție. Eșec total: nicăieri nu s-a mai păstrat așa ceva, drept pentru care probabil că nimeni n-o să mai vadă imaginile unicat tezaurizate în metrii de peliculă rămași de la montajele tv ale celuilalt veac. Asta e: plita strămoșească n-o poți potrivi la cuptorul cu microunde, nici elicea la supersonice.
Revin la computer: l-am ochit pe ăl mai scump (în cazul meu, alt criteriu de unde?), arătând către cel mai impunător din raft, și când începuseră să-mi facă formele de garanție, observ cu uimire pe cutie inscripția „carcasă de computer”. Cum vine asta? Comand brânză de burduf și primesc numai burduful? Când mai constat că-i și „made in China”, cer răspicat să mi se arate scula pe dinăuntru. Și mi se înfățișează ditamai cutia… goală, un hău în care poți crește porumbei! Oricât de electronico-inocent aș fi, tot constat că lipsesc subansamble esențiale: dom’le, am cerut un computer și-mi dați un dulap de tablă cu rafturi goale! N-are nici măcar hard-disk! „Păi – mi se explică – nu-i trebuie, că are CCD” – și mi se arată o cutiuță măruntă, cât o cutie de chibrituri. Cică aia face treaba hard-disk-ului, fără să se-nvârtă nimic, în taină, liniște și pace. Dar unde-i placa de bază? „N-are, că funcția i-a preluat-o procesorul”. Nu văd nici placa video… nici placa de rețea… etc., etc. „N-aveți ce vedea, fiindcă nu-i mai trebuie, respectivele funcții au fost preluate de…” (urmează ireproductibile detalii tehnice).
Se pare că ăsta-i trendul general, urmașii noștri urmând a se delecta cu îmbucături din burduful ce va prelua și însușirile brânzei. Mai încerc o deslușire: de ce s-a ascuns o mână de piese într-o cutie cât o mașină de spălat rufe?” Mi se răspunde tot cu o întrebare: „Dumneavoastră, de ce ați ales tocmai computerul ăsta? Păi, vedeți? Lumea n-are încredere în scule mici.” Rezon! Am dus carcasa acasă (nu mai încăpea sub măsuța fostului PC, a trebuit s-o tai și s-o modific); culmea culmilor și minunea-minunilor: fără mai nimic într-însa, goală și transparentă ca un garid, funcționează!
*
Nimic nou sub soare! Se zice că învățămintele chinezului Sun Tzu (544-496 î.Hr.), părintele științei militare, ar fi fost destinate emulilor săi în arta războiului. Numai că par a avea foarte târziu, tocmai în veacul nostru, viguroasă utilitate și aplicabilitate în viața politică a întregii omeniri. Nu-s numaidecât obligatorii și necesare trimiterile către tiparul politic românesc, dar nici de evitat atunci când strategia de război a lui Sun Tzu își confirmă evident prezența în vreme de pace și onor mioritic. Rămâne doar de precizat cine-i amicul și cine-i inamicul pe veșnicul „câmp tactic” al disputelor partizane. Sun Tzu sfătuiește: „Discreditați tot ce merge bine în țara inamicului. Implicați reprezentanții claselor conducătoare ale țării în afaceri dubioase. Distrugeți-le reputația și, la momentul potrivit, supuneți-i disprețului propriilor cetățeni. Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte. Răspândiți discordia și conflictele între cetățenii țărilor ostile. Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor. Ridiculizați tradițiile adversarilor. Discreditați-le luminătorii de conștiință (…) Fiți generoși în promisiuni și recompense pentru informații. Infiltrați-vă peste tot spionii. Bazați-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice…”
Cum se vede, bătrânul Sun Tzu n-a luat în seamă și posibilitatea ca o țară să fie în același timp și propriul ei inamic.