Jalnic! Revoltător! De luni de zile, fațada fostului Muzeu al Teatrului este ornată cu inscripția imensă „de închiriat”. Proprietarul n-a avut măcar buna cuviință să scoată firma „Muzeul Teatrului”, așa că oaspeții Iașiului ar putea crede că în fosta capitală s-au scos muzeele la mezat! Înființat în 1976, când se împlineau 160 de ani de la prima reprezentație teatrală în limba română, Muzeul funcționa, cât se poate de firesc, în casa ce a aparținut vornicului Alecsandri, unde a copilărit (și poate s-a născut) poetul și dramaturgul Vasile Alecsandri. Clădirea a fost retrocedată unui anume Theitler din Israel, zice-se, fost cămătar prin Pașcani, care mai solicită, la Iași, încă trei hoteluri (inclusiv marele hotel „Traian”, construit după planurile lui Eiffel), trei cinematografe (două nici nu mai există), zeci de hectare în intravilan și alte câteva clădiri reprezentative (unele le-a și primit).
N-avem cum lua în discuție legitimitatea retrocedărilor în sine, deși, poate, era mai cu glagorie să se prevadă în legislație anumite limitări și exceptări, cum, de altfel, s-a procedat în alte țări – cu precădere în cazul obiectivelor de valoare istorică. De discutat însă, cu certitudine, rămâne situația clădirilor de interes cultural-istoric, unele cu statut oficial de monument, precum și, în al doilea rând, corectitudinea deciziilor în cauză. Casa Alecsandri, unul dintre puținele edificii laice din sec. XVIII păstrate la Iași, a fost reconstruită în întregime de municipalitate, fiind clădirea ce a ocrotit copilăria poetului în orașul în care s-a născut teatrul românesc.
Dacă la Weimar, citadelă culturală similară (păstrând proporțiile) cu Iașiul, cineva și-ar permite să afișeze pe Schillerhause inscripția „de închiriat”, cu siguranță că ar exploda întreaga Germanie! La noi, merge! După izgonirea Muzeului Teatrului (care adunase peste 10.000 de exponate și documente!), clădirea a rămas mulți ani închisă, părăsită și oferită spre închiriere. Așa cum a fost gândită funcțional, cu destinație muzeistică adică, este improprie pentru orice utilizare în afară de bar de noapte, restaurant, cazinou. Ceea ce, probabil, urmează să se și întâmple. Închipuiți-vă o crâșmă deschisă în casa lui Schiller!
Când s-a inițiat procedura de retrocedare, autoritățile locale au asigurat că respectiva incintă, chiar dacă își schimbă proprietarul, va rămâne cu aceeași destinație culturală. Vorbe! Ministerul Culturii n-a cumpărat casa, Consiliul Județean n-a închiriat-o. Urmează aceeași procedură aplicată Casei Sadoveanu din Copou. O solicită moștenitoarea Herfurt. Și aici funcționează un binecunoscut Muzeu, iar clădirea poartă amintiri unice: a construit-o Kogălniceanu, l-a găzduit pe George Enescu, Sadoveanu și-a scris, în casa de la Copou, cea mai mare parte a operei. Cum Smaranda Herfurt face, totuși, parte din familia Sadoveanu, este de sperat că Muzeul va rămâne; se va vedea în ce condiții. Sediile unor instituții de cercetare academice din Iași, unele încărcate de amintiri prețioase pentru istoria urbei, au fost de asemenea retrocedate. Drept pentru care ne întrebăm dacă art. 5/5 al Legii nr. 18/1991, care interzice scoaterea monumentelor din domeniul public și „dezafectarea” lor, nu s-ar cuveni completată cu prevederi exprese privind înlocuirea retrocedării directe cu despăgubiri.
După lege, casa Alecsandri n-a fost dezafectată; moral însă, da. O a doua chestiune, teribil de spinoasă, privește corectitudinea retrocedărilor. Ajunse în justiție, astfel de cazuri sunt apărate de avocații statului. Nu știm câtă sârguință depun, da-i demn de interes să menționăm că Theitler a solicitat retrocedarea casei de pe str. Alecsandri nr. 5, pe când proprietatea revendicată, o atestă toate documentele, se afla la nr. 3. Petentul cere o casă construită în 1870, iar edificiul cu pricina a fost ridicat la sfârșitul sec. XVIII – ș.m.a.
În țară, sumedenie de astfel de întâmplări cu tâlc. Casa în care funcționa o secție a Muzeului de Artă din București, parte a averii imobiliare a lui Take Ionescu, este acum locuită de țigani, fiindcă noul proprietar, C.M. Popescu-Nastea, n-a izbutit să obțină și actele în virtutea cărora s-o poată vinde. Săptămâna trecută a expirat ultimul termen pentru evacuarea Institutului Național de Etnografie și Folclor. La Sinaia, căminul de copii ce funcționa într-o casă monument istoric, retrocedată, a cumpărat-o fotbalistul Rednic, deși, cândva, a fost donată de proprietar Bisericii Kretzulescu – deci, n-avea cum fi retrocedată. Foarte frecvente astfel de situații; sar în ochi dacă zgârii cât de cât pojghița sub care se ascunde o adevărată mafie. Și-i vorba despre obiective aflate în atenție publică. Ce s-o fi întâmplând prin desișul dosarelor de retrocedare în care-s implicați simpli cetățeni, de regulă pensionari lipsiți de mijloace?
… Și uite-așa, peste istoria românilor se așterne banner-ul cu inscripția „De închiriat”. Jalnic!
