De două ori orb și-o dată mut

Recitesc – a câta oară? – pericopa din duminica a șaptea după Rusalii, numită „Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum” (v. Matei 9, 27-35). Oare de ce, dintre atâtea momente de vindecare despre care se relatează în Evanghelii, s-au ales (și) acestea, spre luare aminte? Care este relevanța, ce mesaj îmi transmit mie, omului de azi? Nu cumva îmi aduc aminte că eu sunt cel de două ori orb și-o dată mut?
O dată sunt orb, pentru că nu văd pe Dumnezeu Care este prezent în viața mea, Care mă copleșește cu iubirea Sa. De ce tot omul caută dragostea, conștient sau nu? De unde învață omul să creadă că există iubire desăvârșită, chiar și dacă nu a cunoscut de-a lungul vieții sale decât amar, ură, dispreț sau, în cel mai bun caz, indiferență? De ce ne dorim să fim iubiți într-un mod în care, în fapt, nu ne-a iubit nimeni? Dumnezeu, Cel Care este mereu cu noi, ne inspiră o astfel de dorință. Noi nu-L vedem, nu-L percepem cu simțurile, dar El este aici. Este discret, ne oferă toate darurile vieții fără să se arate, fără să-și asume merite. Nu pretinde ceva în schimb, decât „dreptul” de a Se oferi tot mai mult. Motivul pentru care tânjim după această dragoste deplină vine din faptul că El ne iubește deja în acest mod, iar inima noastră – deși învârtoșată – receptează, cumva, această dragoste. Greșim atunci când punem presiune pe cel sau pe cei din jurul nostru, să ne împlinească această sfântă dorință – de a fi iubiți dumnezeiește. Omul nu poate să iubească astfel de la sine, oricât s-ar strădui. Doar sfinții ating această măsură atunci când Dumnezeu Însuși iubește, prin ei, pe oameni. Chiar dacă sunt orb duhovnicește, nu-mi pierd nădejdea că, stăruind să cred prezenței și iubirii Lui, „Îl voi vedea cum este” (cf. I Ioan 3, 2).
De două ori orb și o dată mut!
În afară de orbirea spirituală, mai sufăr de un alt fel de orbire. Sunt orb, pentru că nici măcar cu ochii fizici nu văd, deși vederea încă îmi este bună. Nu văd că toate cele create sunt din voia lui Dumnezeu. El a zis și s-a făcut. Toate „lucrurile sunt chipurile create ale rațiunilor divine plasticizate” (Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 2). Cu alte cuvinte, totul este gândul lui Dumnezeu materializat sau – altfel spus – întrupat. Când înalț ochii mei, pot eu spune din inimă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmi 18, 1)? Dacă nu pot pricepe această mărturie a creației, sunt orb. Tot omul, credincios sau nu, „trupește mănâncă lumea făcută de Dumnezeu, primind gândul lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu făcută mâncare pentru el” (Maica Siluana Vlad, „Abecedarul bucuriei”). Nu numai când mă cuminec euharistic, ci în orice moment ar trebui să pot spune: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmi 33, 8). Dacă nu pot spune așa, iată, sunt orb! De aceea se cuvine să mulțumesc Domnului pentru toate. Permanenta recunoștință ne aduce adevărata cunoștință. Și ne ajută să putem vedea și mai mult, și mai adânc.
De două ori orb și o dată mut!
Nu sunt mut pentru că nu aș putea articula cuvinte, cu voce tare sau doar în gând. Sunt mut pentru că graiul îmi este parazitat de diavol. Nu trebuie să blestemi sau să vorbești de rău pentru a constata că ești sub influența vrăjmașului. Căci „pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12, 36). Ești „mut” atâta vreme cât rostirea ta nu e inspirată de Duhul Sfânt, când „nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Ne îndeamnă Apostolul: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19). Asta nu înseamnă că eu spun un verset din Psalmul 50, iar tu îmi răspunzi cu „Iubite-voi, Doamne”. Înseamnă că, deși într-un mod foarte personal, putem comunica și cugeta sub inspirația Duhului Sfânt. Fără aceasta suntem, de fapt, muți!
De două ori orb și o dată mut! Când știu cum sunt, când îmi asum boala, neputința, nedeplinătatea, când strig la Dumnezeu, deși nu scot nici un sunet – las dragostea Lui să se înfigă-n piroanele rănilor mele. El se rănește de Cruce, eu înviez din mormântul orbirii și al muțeniei. (Sursa: Doxologia.ro)