De două ori Eugen Ionescu

În 1976, la Atena, prezentam o comunicare la Conferința internațională „Locul și rolul literaturii țărilor mici în cultura Europei”. La vremea aceea, franceza încă-și mai păstra statutul de limbă respectată pretutindeni în lume, iar despre tezaurul cultural al Franței nu se vorbea decât la modul „chapeau bas!” – drept pentru care punctul de maxim interes al programului reuniunii l-a constituit întâlnirea cu Eugen Ionescu. „Nemuritorul” (deținea fotoliul nr. 6 în Academia Franceză) urma să-și susțină „cozeria” intitulată „De ce scriu?” în ultima zi a Conferinței. A venit până în ușa sălii și s-a întors: „nu intru, acolo sunt și jandarmi ai țărilor comuniste!” Și-a mutat conferința la Institutul Francez, unde am ajuns cu greu, iar în sală nu mai era nici un locșor (am detaliat în cărțile mele). Dar nu astfel de amănunte prezintă interes, ci esența confesiunii (Rabelais i-ar spune „moelle substantifique”), pe care am încercat s-o surprind și s-o notez înghesuit, „din picioarelea”, pe o carte de vizită ce, desigur, o păstrez: „La 11 ani mi-am scris memoriile și câteva poeme, la 13 ani, prima piesă de teatru. De ce scriu? Mă întreb și acum… Aș fi putut deveni învățător într-un sat, dar mă temeam de vacanțele care, pentru adulți, nu sunt vacanțe adevărate… Tot ce scriu este expresia unei nostalgii față de ceea ce omul a pierdut de-a lungul istoriei. Scriu fără plan, finalul vine de la sine. Din nefericire, operele mele sunt inspirate din rău. Din răul care înăbușă lumina. Este suficient să privești în jur, să citești ziarele, pentru a vedea că binele este imposibil. Trăim într-o economie închisă, nimic nu ne vine din afară. Suntem nevoiți să ne mâncăm unii pe alții. Infirmitatea noastră fundamentală este incapacitatea de a ne imagina infinitul… Creațiunea este farsa formidabilă pe care Dumnezeu a făcut-o omului. Totul se întoarce împotriva noastră. Trăim în absurd. Orice ideologie este o mască ce ascunde și justifică crima. Marxismul nu poate rezolva răul – dimpotrivă, l-a agravat… Oamenii de știință americani au depășit ateismul. Există o conștiință care ne dirijează… Teatrul politic este egal cu teatrul bulevardier. El reflectă, mai palid, o ideologie anume, fiind, în consecință, tautologic… Niciodată nu voi fi capabil să fac altceva decât literatură…”
Citită de pe un text dactilografiat, cozeria va fi fost (ori va fi) undeva, cândva, publicată în întregime. N-am găsit-o nicăieri menționată în reperele bibliografice ionesciene. După cum n-am găsit nici textul unei surprinzătoare și iconoclaste scrieri ce-i este atribuită – mi l-a trimis, cândva, Neagu Rădulescu, extras, spunea el, dintr-o publicație pariziană. Scriitura pare a fi în toate cele ionesciană, tonul și particularitățile stilistice așijderea; nu știu dacă Ionescu însuși n-a considerat-o o șotie și-atât. Oricum, este o opinie iconoclastă despre poeți și poezie care merită luată în seamă fie și numai pentru că-i semnată de binecunoscutul academician francez. Am publicat-o în „Cronica” din decembrie 1966. Mă tem că, de atunci, n-a mai circulat. Iată textul: „Oamenii serioși nu fac poezii. Și nici nu le citesc. Oamenii serioși – adică, oamenii cu scaun la cap. Poezia fusese poate, ancestral, cunoaștere, incantație sau formulă magică. Acum, nu mai poate fi decât un joc cu reguli dificile sau nu, în orice caz, un joc suspect și, dacă-l iei în serios, periculos. Un poet este un domn cu situație, care, din când în când, scornește, după o disciplină ce face mai amuzant jocul – imagini, potriviri și calambururi. Și care – caracteristică esențială – se preface; zice că i se pare că luceafărul e un june iubitor, că luna este o garoafă, un ac de gămălie sau o masă de noapte; că Dumnezeu bate în geam, în părete sau pe sub pământ ș.a.m.d. Numai că, normal, minte. Uneori, nu simulează. Dar asta, din fericire, e rar: atunci intervine psihiatrul.
Pe urmă, domnul își vede de treabă.
Dar vin alții, mai calmi, cu aparență de respectabilitate – unii sunt profesori – care iau acele inofensive calambururi în răspăr; fac din ele niște castele de cărți și le pretează la o foarte înaltă și primejdioasă semnificație; aceștia se denumesc, profesional, critici. Ei organizează scrânteala.
Așa iau naștere teoriile despre artă, școlile literare, sau cancanurile de prin diferite capitale artistice.
Oamenii serioși nu se ocupă de ele și bine fac.”
Zi-i Eugen Ionescu și-atât!