De departe, popi. De aproape, preoți

E cea mai blamată categorie socială din România. I s-a repartizat rolul burghezimii din scenariul comunist al luptei de clasă. Sunt considerați avari, evazioniști, oportuniști, înguști la minte. Mereu abonați la bugetul țării, ei sunt cei ce „sug sângele poporului”. Mai nou, sunt homofobi, deci antieuropeni, deci putiniști. Când vor dispărea ei, țara se va cocoșa de atâtea școli și spitale, iar autostrăzile se vor construi instant. Dacă instituția pe care o reprezintă ei nu ar mai fi o piedică în calea progresului, copiii ar putea, în sfârșit, învăța încă de la grădiniță anatomia fluidă a „omului nou”. Sărăcia ar fi eradicată, toți copiii orfani ar fi înfiați de oameni de treabă și unii chiar ar putea gânguri de mici „părinte 2” în loc de retrogradul și discriminatoriul cuvânt „mama”. Sună familiară descrierea? Da, despre ei este vorba. Sunt tratați drept întruchiparea răului în această țară. Li se spune scurt, cu un cuvânt șuierat printre dinți: popii!
Nu am de gând să pun aici în scenă caraghioasa și inutila piesă a autovictimizării. Doar am evocat, mai sus, ecouri ale linșajului mediatic sistematic la care sunt supuși preoții din România începutului de secol XXI. Oameni fiind, cu siguranță au și slujitorii altarelor păcatele lor. Poate mai mari decât ale celorlalți, pentru că „oricui i s-a dat mult (har, cunoștință, talant – n.m.), mult i se va cere” (Luca 12, 48). Eu însumi mă rușinez de multe dintre faptele, cuvintele sau gândurile mele. Și caut să pun început bun. Și tot cad. Și iar o iau de la început. Dar una e să fim preveniți despre slăbiciunea unor oameni, alta este să-i judecăm și cu totul altceva să-i demonizăm. Deloc întâmplător, s-a tot fluturat în timpul dezbaterilor pe tema referendumului ideea că ar fi în joc discriminarea, blamarea sau chiar condamnarea celor ce se ascund în spatele unui șir de litere ce se tot umflă: LGBTQIAPK – și celelalte litere care se vor mai adăuga până la Apocalipsă. În fapt, aici se reflectă mentalitatea celor ce ei înșiși au practica demonizării unor categorii de persoane, mai ales a creștinilor și, în mod special, a clericilor. Creștinul autentic numește întotdeauna păcatul, răutatea, erezia și consecințele lor – dar niciodată nu acuză persoana sedusă, împovărată și robită de „puterile întunericului”. Asta pentru că, mai înainte de toate, condamnă la el însuși orice păcat, vede pe propria-i piele ce efecte dezastruoase produce. Cel ce nu-și recunoaște propriile neajunsuri, acela atacă pe celălalt ca persoană. E cazul oricăror activiști motivați ideologic, fie ei bolșevici, naziști, comuniști, neomarxiști etc. Inițiatorii referendumului au cerut securizarea în Constituție a definiției căsătoriei, cu alte cuvinte au vizat relația dintre persoane, raportarea lor la un act cu infinite reverberații în întreaga societate. Opozanții sau adepții #boicot au tot mutat discuția la persoane. În realitate, nimeni nu era atacat, nu erau afectate drepturile nici unei categorii sociale. Dar câți au avut luciditatea de a constata această evidență?
„Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”
Ca preot, mă simt mai mult decât confortabil – în sens evanghelic, nu modern al cuvântului – să fiu inclus la categoria „popi”. Pentru că mă ajută să-mi văd mereu lipsurile și să caut scăpare doar la Hristos. Sunt motivat să mă comport precum mă îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4, 12-13). De bunăvoie, probabil, nu m-aș fi smerit până la măsura aceasta duhovnicească. Dar, cu ajutorul celor ce n-au odihnă în lupta cu „popii”, iată că am și eu șanse măcar să încerc. Și mă bucur că sunt nevoit să o fac!
Iar dacă, din când în când, voi mai vorbi și despre ce înseamnă un preot, nu mă voi raporta la mine. Am atâtea exemple, că nu mi-ar ajunge câțiva ani să tot evoc, săptămânal, oameni cu adevărat vrednici de harul ce li s-a dat la hirotonie. Să iau două cazuri, plecând de la cele mai recente evenimente, drept criteriu. Acum o săptămână, în comuna Aroneanu a fost resfințită biserica ocrotită de Sfântul Ierarh Nicolae, unde paroh este Părintele Ovidiu Buzenchi. Încununarea unei munci de 15 ani. Pentru a restaura sau amenaja lăcașul de cult, monument istoric ce datează din anul 1594, precum și alte edificii ale ansamblului parohial, inclusiv zidul incintă și spațiile verzi, s-a obținut o finanțare de 2 milioane de euro din partea Uniunii Europene și a Guvernului României. Avem aici, la un loc: istorie, demnitate, spirit întreprinzător, beneficii pentru comunitate, inclusiv pentru entitățile economice implicate în realizarea lucrărilor. Nu în ultimul rând, avem un om jertfelnic, luptător, care a redat patrimoniului național o adevărată bijuterie arhitectonică. Pe părintele paroh Ovidiu Buzenchi îl știu ca fiind un om sufletist, extrem de sensibil la suferințele aproapelui, gata să aline și să dea o mână de ajutor chiar și celor din afara enoriei. Dar nu dau mai multe detalii, pentru că nu doresc să-i periclitez plata gătită de Dumnezeu, în schimbul unor laude omenești, perisabile. Mai adaug doar că de această biserică mă leagă un moment special. Aici am ținut în brațe primul copil ce mi-a fost încredințat ca naș, acum un eminent licean.
Chiar în ziua în care apare acest articol mai am o bucurie (căci de fiecare dată când văd cum un confrate are o lucrare încununată de Dumnezeu îmi crește nădejdea că, pentru astfel de oameni, pentru rugăciunile și faptele lor cu mare trecere, poate voi fi și eu miluit la Înfricoșătoarea Judecată). De data aceasta este vorba despre sfințirea unei minunate biserici ridicate de la firul ierbii în inima campusului studențesc „Tudor Vladimirescu” din Iași, având ca oblăduitor pe Sfântul Iulian din Tars. După câțiva ani în care părea că se amână sine die începerea construcției, pe 15 martie 2004 a fost numit paroh Părintele Inspector Florin Chirilă. A doua zi după numire au și început lucrările la un paraclis în care, după doar o lună și jumătate, deja se putea sluji Sfânta Liturghie. A urmat partea cea mai dificilă: în 2004 a început a se zidi biserica mare, care a fost finalizată până la acoperiș în 2011. Lucrările au continuat, iar azi a sosit momentul sfințirii acestui edificiu impresionant prin monumentalitate și armonie vizuală. Câți însă conștientizează câtă jertfă se află în spatele fiecărui metru pătrat de zid sau de pictură? Doar cineva cu determinarea, optimismul și credința Părintelui Florin Chirilă putea să ducă la bun sfârșit o astfel de misiune bineplăcută lui Dumnezeu și atât de folositoare oamenilor. Să menționez și faptul că, în toți acești ani, Părintele Florin a slujit și la Centrul eparhial, într-una dintre cele mai dificile funcții cu putință, aceea de inspector bisericesc. Poate mulți cunosc doar latura omului atent la orice încălcare de ordin legal, regulamentar sau canonic, dar puțini îi știu latura sensibilă și dragostea pe care o are pentru orice suflet aflat la strâmtorare. Eu însumi am beneficiat, acum vreo zece de ani, de sprijinul sfinției sale într-un moment în care l-am văzut, cu uimire, cum doar într-o fracțiune de secundă a luat o decizie prin care s-a expus pe sine, oferindu-mi un sprijin necondiționat. Încât recunoștința mea nu va cunoaște niciodată limite.
Iată, doar doi preoți am evocat, și încă pe scurt. Celor ce pun etichete pe bandă rulantă le propun să renunțe la această îndeletnicire păgubitoare pentru sufletele lor și să încerce să vadă persoana concretă, nu dușmanul închipuit. Vor vedea cum „popii” se transformă ușor-ușor în preoți, pe măsură ce se apropie și cunosc lucrarea celor ce sunt „necăjiți în tot felul: din afară cu lupte, dinăuntru cu temeri” (cf. II Corinteni 7, 5). Toți vânătorii de „popi” sunt deja în rugăciunile noastre; noi suntem, deocamdată, în huiduielile lor. E bine și așa, nouă ne este de mare folos. Dar eu tot sper că ne vom și întâlni cu adevărat și ne vom cunoaște pe acest pământ fiind, înainte de a da ochii fiecare dintre noi cu Cel ce ne-a creat din dumnezeiască dragoste.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)