De citit și… recitit

Nimeni nu mai pare interesat de situația din Ucraina, de criza Greciei, de șubrezenia galopantă a UE: la ordinea zilei este chestiunea emigranților. Care, în presa noastră, este tratată fie cu respingere încrâncenată, fie cu acceptare supusă – dar cu aceeași îngrijorare subînțeleasă. (Unii sunt înclinați să vadă posibilitatea unui mic șantaj românesc: primim refugiați dacă suntem lăsați în Schengen. Prea târziu: însuși Schengenul e pe ducă, fiind considerat principal favorizant al vânzolelii de pe continent!) N-are rost să reluăm argumentele unuia sau altuia – chestiunea în sine este limpede și se cuvine tratată la fel: emigranții sunt oameni năpăstuiți, exodul lor e o tragedie, nu putem rămâne indiferenți. De altfel, și reacțiile vârfurilor europene sunt elocvente: premierul finlandez a declarat că „emigranții sunt bineveniți acasă… la el”, iar Angela Merkel anunță alocarea a 6 miliarde de dolari, sumă în care se include și construirea a 150.000 de locuințe pentru refugiați (plus alte 300.000 de apartamente realizate din fondurile landurilor). Probabil cam așa ceva, desigur, la scară, va trebui să facem și noi, deși încă nu ne-am propus obiectivul „tot românului o casă”, și avem sumedenie de situații tragice, cum este cea de la halta ieșeană CUG, unde familii cu numeroși copii de școală își duc amarnic zilele între ruinele gării fostului Combinat răposat…
Din totdeauna, românii au fost generoși cu cei năpăstuiți. Ne-am comportat exemplar cu sutele de mii de refugiați polonezi cărora, în 1940 și în pofida aliaților germani, le-am oferit adăpost și subzistență, deși altele erau prioritățile intrării în război. Cine cercetează arhivele fostelor Prefecturi Suceava și Rădăuți află numeroase tabele cuprinzând atât numele familiilor de români, cât și cele ale emigranților adăpostiți. Un borderou al Prefecturii Rădăuți (3117/1940) evidențiază „sumele cheltuite cu întreținerea refugiaților poloni”: pâine, carne, caș, făină, mărfuri coloniale, în câteva zile, un total de 75.280 de lei, sumă importantă la vremea aceea. Prefectura a suportat până și cheltuielile de înmormântare a decedaților din nenorocitele convoaie. Ce deosebește emigrația în masă de atunci de aceea de acum? O sintetizează olandezul Geert Wilden, în cuvântarea rostită în fața Senatului American: „Ei nu vin să se integreze în societățile noastre; ei vin să integreze societățile noastre în Dar-al-Islam-ul lor”. În bună parte au și reușit: 54 de milioane de musulmani, organizați în comunități cvasiindependente, trăiesc astăzi în Europa și, în următorii 12 ani, un sfert din populația continentului va fi musulmană. Se va închide robinetul emigrărilor? Se pare că nu, câtă vreme fenomenul nu-i decât în parte un eveniment spontan, rezultat al dezastrului umanitar provocat de tragica „primăvara” africană, ci poartă antecedentele unei premeditări atent instrumentată.
În 1922, la Viena, Richard C. Kalergi punea bazele mișcării „Paneuropa”, considerată precursoare a UE. Credința lui Kalergi, expusă în cartea „Praktischer idealismus”: locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popoare originare ale bătrânului continent, ci un amestec rasial. El susține că-i util și necesar ca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice și de culoare, pentru a alcătui o masă multietnică ușor de dominat de elita la putere: „Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului, euro-asiatico-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalități”. S-a instituit și un Premiu European Kalergi. Cui credeți că i-a fost conferit? Angelei Merkel și lui Herman Van Rompuy! Și ONU susține teza: un Raport din 2000 estimează că „până în 2025, Europa, continent cu populație îmbătrânită și în declin, va avea nevoie de 159 de milioane de emigranți”. Procesul este în plină desfășurare: de la 200.000 de solicitări de azil în 2010, s-a ajuns la 626.000 în 2014 și cine știe câte or mai fi în 2015. Procesul pare a fi parțial natural și, cu siguranță, parțial sprijinit.
O călătorie spre Europa se spune că-i taxată cu 10.000 $ de fiecare emigrant. N-or fi zece mii, or fi opt, or fi cinci, dar, oricum, înmulțită cu numărul membrilor familiei, suma depășește de departe disponibilitățile africanului de rând. Suspiciunea că emigrarea, sau o bună parte a ei, ar fi subvenționată, pare mai mult decât logică. De ce și de cine? Recitiți acest articol de la capăt și veți ajunge la concluzia că opinia generalului Degeratu potrivit căreia totul „este o acțiune de război în spatele căreia se află Rusia și Statul Islamic” e simplistă. Cauzele sunt (și) altele, mult mai adânci.