De ce unele căsnicii durează o viață?

În camera de consultație am auzit o mulțime de femei plângându-se de o mulțime de lucruri, însă printre primele pe listă este lipsa de comunicare. De ceva timp am început să adun o colecție de ceea ce eu numesc „relatările unor neveste singure”. Iată trei exemple, dintre cele mai relevante:
„Ați auzit vreodată expresia a vorbi la perete? Ei bine, eu m-am măritat cu peretele!”
„Tot ce văd la micul dejun este o mână ieșind de după ziar ca să apuce ceașca de cafea!”
„Îți vine să crezi? Bărbatul meu poate să folosească zile întregi un singur cuvânt. Ca să fiu cu totul sinceră, câteodată îl spune de două ori, cu alt înțeles. Vocabularul său se compune numai din Uh și uh uh.”
Ceea ce vor să spună aceste femei este că viața poate deveni de-a dreptul sinistră atunci când ești căsătorită cu un bărbat care refuză să îți vorbească. E adevărat și că există bărbați care refuză să tacă, dar pentru fiecare dintre aceștia cunosc alți doisprezece care sunt la cealaltă extremă, cea a tăcerii.
Ideea pe care vreau să ți-o transmit azi este că acesta este un mod aberant de a te purta cu o femeie. Femeia va vrea întotdeauna să știe ce se petrece în mintea celui iubit. Este important, mai ales pentru bărbați, să cunoască acest aspect, întrucât rolul său în afara casei îl poate îndrepta adesea în direcția opusă. În acest peisaj, arta comunicării verbale într-o căsnicie capătă o semnificație specială. Într-un fel, ea vine ca un tip special de asigurare. Dar vine întotdeauna și cu un preț.
Pentru început, ea necesită planificare specială și timp rupt din rutina zilnică. La început, multor cupluri le-ar fi foarte greu să creadă că vorbitul este una dintre plăcerile zilnice care sunt cel mai ușor de pierdut în vârtejul căsniciei. Dar chiar așa este. Copiii și munca, datoriile sociale și cele de serviciu, televizorul, sportul, orice fel de urgențe ‒ toate reprezintă o amenințare reală asupra artei comunicării.
Am cunoscut mai multe cupluri care au ajuns să sărbătorească 50 de ani de căsnicie și trei cupluri care au ajuns chiar la 60; fiecare venind din alt mediu, din altă pătură socială, cu alt venit, cu altă profesie sau statut. Un singur lucru aveau în comun. Nu contează că vorbim despre un fermier din Nebraska sau despre un bancher dintr-un oraș mare; despre o femeie de serviciu dintr-o școală sau despare decanul unei facultăți ‒ oricare dintre ei, împreună cu soțul sau soția, învățaseră cum să se împărtășească unul de celălalt într-o comuniune totală.
Un cuvânt foarte frumos ‒ comuniune. Dobândește o semnificație tot mai mare odată cu trecerea anilor. Dorințele trupești pot scădea, treptat, în intensitate, iar entuziasmul de început poate dispărea, cu timpul. Problemele materiale se pot ameliora, la fel și cele de altă natură. Doar un lucru trebuie să rămână mereu pe traiectorie ascendentă: deschiderea treptată a două inimi pentru a-l primi pe celălalt până în adâncul propriei ființe. Scoaterea la suprafață a adevăratului „eu” (în așa fel încât celălalt să mă cunoască, iar eu să-l cunosc pe el) reprezintă cheia unei vieți lungi, fericite, sănătoase și a comuniunii perfecte.
(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip ‒ sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, București, 2011, p. 31)