Am asistat, de-a lungul vieții, la multe convertiri sau reveniri în Biserică. M-am bucurat, de fiecare dată, ca un copil în fața unei minuni. Am avut multă vreme convingerea că, odată ajuns omul în acest punct, ce este mai greu a trecut. Că nu poate nimeni dintre cei care „gustă și văd că bun este Domnul“ (cf. Psalmi 33, 8) să se mai întoarcă „precum câinele la vărsătura lui“ (cf. II Petru 2, 22). Am văzut însă că poți să ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu, te poți încredința de dragostea Lui, poți fi martor chiar la multe minuni și, totuși, poți alege, la un moment dat, să-I întorci cu totul spatele.
Nu contează dacă ai fost crescut de mic în Biserică sau ai ales la maturitate calea credinței, ispita e aceeași. Și e veche de pe vremea în care Adam și Eva, în Rai fiind, alegeau să ignore cuvântul Creatorului lor, preferând să asculte de sfatul unei creaturi precum șarpele (sau satana). Care e motivul pentru care am alege să ne depărtăm de Dumnezeu, mai ales atunci când El ne oferă totul? De ce se frânge avântul nostru către cele cerești și preferăm să ne tăvălim, iar și iar, în noroiul păcatului?
Pasul decisiv
Posibile răspunsuri la astfel de frământări găsim în relatarea evanghelică din Duminica a 30-a după Rusalii. Dregătorul bogat este un tânăr evlavios, care păzește poruncile lui Dumnezeu. Realizează că toate virtuțile sale nu sunt suficiente, că-i mai lipsește ceva. Acest imbold lăuntric și această onestitate spirituală îl aduc în fața lui Hristos. Este traseul pe care-l parcurge orice credincios. După cum se vede, greu nu este să ajungi înaintea lui Dumnezeu, greu este să rămâi cu El. Căci tânărul dregător refuză să facă pasul decisiv: a-și împărți averea săracilor și a urma lui Hristos. Dacă i s-ar fi spus: „Mai împlinește cutare poruncă și vei moșteni Împărăția cerurilor“ – sunt convins că acest om ar fi plecat bucuros. Dar ar fi constatat, nu după multă vreme, că nici o lucrare, nici o virtute nu aduc desăvârșirea și nici bucuria deplină.
Așa se întâmplă și cu cei ce pleacă din Biserică, deși au cunoscut darul lui Dumnezeu. Ei caută un bine care să fie doar al lor, o „realizare“ a lor, prin „munca“ lor. Virtuțile pe care le dobândesc îi fac să se simtă importanți, apreciați. Își conturează o anumită părere de sine și se bazează foarte mult pe o identitate pe care și-o clădesc cu mijloace religioase, dar și cu elemente ce țin de criterii lumești. Numai că, în esență, creștinismul nu este o religie precum sunt celelalte – de fapt, nu este deloc o religie. A fi creștin înseamnă a renunța la tot, pentru a urma lui Hristos. Tot ceea ce ai acumulat, ai construit până atunci, în Biserică fiind, pare că se năruie. Dar e ca atunci când se lansează o rachetă spre cer și toată construcția care o susținea în poziție verticală începe să se dărâme. Așa cum se atașează șchiopul de cârje, tot așa suntem și noi ispitiți să ne atașăm de anumite „lucrări creștinești“, iar nu de Însuși Hristos. Cădem într-un soi de idolatrie.
Tristețea de azi care precede zâmbetului de mâine
Din Evanghelii știm că au fost mulți care au ales să urmeze Domnului. Ba chiar unii s-au oferit ei înșiși, precum acel cărturar care a zis: „Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge“ (Matei 8, 19). Te-ai fi așteptat ca Mântuitorul să-l primească bucuros, iar nu să-i răspundă: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul“ (Matei 8, 20)! Greșeala cărturarului este că el dorește să ajungă undeva („oriunde“) cu Hristos, nu înțelege că El este Însuși Calea și Ținta. Cei nemulțumiți de Biserică, ce rup comuniunea, o pot face și pentru că li se pare că nu ajung nicăieri, ei vor neapărat să ajungă „undeva“. Nu pricep că a fi în Biserică este deja împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu pentru ei, precum la începuturi, când „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau“ (Faptele Apostolilor 2, 47).
Tristețea nu e semnul resemnării, ci semn că în inima ta se dă o bătălie
Dacă ești trist și ești gata să întorci spatele lui Hristos, precum a făcut-o dregătorul bogat, înseamnă că s-a petrecut, în prealabil, ceva minunat. Ca o completare la ceilalți doi evangheliști sinoptici, Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu adaugă un amănunt plin de semnificații. După ce dregătorul afirmă că „a păzit toate poruncile încă din tinerețile lui“, ni se spune că „Iisus a privit la el cu dragoste“ (cf. Marcu 10, 20-21). Abia apoi vine îndemnul de a vinde tot spre a împărți averea săracilor și de a lua crucea spre a urma lui Hristos. Așa că e foarte posibil ca tristețea ta să fie o reacție la privirea plină de iubire a lui Dumnezeu, Care se oferă pe Sine. Inima ta, fiind lipită de lucruri omenești sau pământești, nu se deschide acestei iubiri. Tristețea nu e semnul resemnării, ci semn că în inima ta se dă o bătălie. Tradiția ne spune că, după aproximativ un an, acel dregător a ales să urmeze totuși lui Hristos, ajungând chiar episcop. Poate nu ești pregătit acum, poate încă ți se mai pare că lumea mai are ceva de oferit sau tu ai ceva de oferit lumii. Tristețea de acum precede însă zâmbetul tău de mâine, după promisiunea nemincinoasă a Domnului: „Întristarea voastră se va preface în bucurie“ (Ioan 16, 20).
(Pr. Constantin Sturzu)