După ce și-a tras director și sfetnic cultural de cinci stele astrale (în locul celor cazone, care pot pica pe umerii oricui), în persoana profesorului și muzicianului Sever Dumitrache, o personalitate suceveană reală, împotriva căreia nici măcar eu n-am ce cârcoti (dimpotrivă: din respectul pe care i-l port, am „promulgat” o amnistie generală în Centrul Cultural „Bucovina”), Gheorghe Flutur, președintele Consiliului Județean Suceava (de parcă n-ar ști toată lumea cine este!), a trecut la treabă, în secret, dar și în echipă cu personalitate (să apună, oare, epoca lingăilor?), pentru a contura, din vreme, un program cultural cu adevărat cultural, în cadrul căruia personalitatea lui Ciprian Porumbescu ocupă locul central. Atât de central, încât drumul de la Ilișești, la Stupca, va fi adus la standarde mai mult decât onorabile, în această vară, iar în Stupca se va construi, în câțiva ani, și un ateneu, ceva mai mult, adică, decât un cămin cultural.
Flutur va închina, mai întâi, memoriei Porumbeștilor (nici Iraclie, primul poet adevărat și mare prozator bucovinean, nu poate fi ignorat) un Festival European al Artelor „Ciprian Porumbescu”, în care Festivalul-concurs internațional „Lira de Aur”, Festivalul-concurs al Poeziei Europene „Națiunea Poeților” și „Comemorarea Arderii Cărților Românilor”, în vara anului 1952, săvârșită doar în Bucovina și doar în mandatul lui Gheorghe Flutur, constituie repere și pentru un simpozion, dedicat personalității sărbătoritului, dar și pentru lansarea, în ediție bilingvă română-engleză, a cărții „Inimă de român” („Iar când bunul Dumnezeu / Va curma spiritul meu / Și inima-n veci va apune, / Atunci, Doamne,-n rai o pune, / Că-i inimă de Român!”), care adună în pagini, pentru prima dată, cea mai mare parte a creației poetice a lui Ciprian Porumbescu, precum și cărțile Martirilor Bucovinei George Ungureanu („Soarele pe grind”, scrisă până în 1954, când s-a predat pentru a-și ispăși… condamnarea la moarte, dar salvată ca manuscris de un universitar ieșean), Eugen Dimitriu („Lumini bucovinene”), Radu Bercea („Țara lui tercea-Bercea”) și Ștefan Piersic („Dor ni-i de tine, Bucovină dragă!”, în cazul în care Florin Piersic nu va întârzia prea mult cu „bun de tipar”).
La Stupca, spre sfârșitul lunii mai, se vor deschide tabere de pictură, de fotografie și de sculptură, cele mai frumoase sculpturi urmând să fie amplasate, ulterior, pe un itinerariu bucovinean al lui Ciprian Porumbescu, omagiat în jurnalul său („Pojorâta, aici mi-ar plăcea să îmbătrânesc!” va fi textul, scris în mai multe limbi, care va însoți, de pildă, lucrarea care se va amplasa în Pojorâta, odată cu debutarea programului „Drumul lemnului”).
În zilele de 4 și 5 iunie, Stupca va răsuna de muzică instrumentală și corală, dar și de cea populară, popularismul fiind feblețea de nenegociat a lui Gheorghe Flutur, așa cum se vor putea asculta și câteva tarafuri țigănești, cu aceeași dragoste cu care le asculta Ciprian, mai ales că unul dintre ele, pregătit de profesorul și muzicianul Emil Havriliuc, va interpreta și două dintre cântecele care au fermecat adolescența lui Ciprian Porumbescu, „Țiganii se sfătuiră” și „Pân’ era cioroaica barză”. O petrecere populară, dar și un bal, reeditare a balurilor care se desfășurau pe vremea lui Ciprian, în conacul și curtea boierului Popovici (actualul muzeu din Stupca), organizat (dacă Gheorghe Flutur se va dezice de arhicunoscutele-i ezitări) în scopuri caritabile, inclusiv pentru cumpărarea unei pianine, destinată muzeului, vor poziționa Stupca în centrul atenției românilor (vor veni și ceva televiziuni naționale), vreme de câteva zile ale începutului lunii iunie.
În 6 iunie, când se vor împlini 128 ani de la „punerea” inimii lui Ciprian „în rai”, muzicianul și literatul de geniu al Bucovinei va beneficia, doar din partea urmașilor lui și a stupcanilor, de pomenire și de serviciile religioase cuvenite, politicienii și oamenii de cultură retrăgându-se cuviincios din fața sacralității zilei respective.
Până atunci, Flutur a pus și de un „Concert de toacă”, în Duminica Paștelui, un adevărat eveniment cultural, când se ocupă de el specialiștii, în care instrumentele tradiționale din lemn (fluier, caval, nai, viori etc.) și toaca vor clătina universul, dar văd că, dacă n-aș rupe eu embargoul tăcerii, întâmplările astea, care chiar contează, n-ar beneficia de nici o promovare. Gheorghe Flutur tace, deși ar trebui să se laude. În fond, tot ceea ce se va întâmpla înseamnă asumare, deci și un merit de necontestat pentru Flutur. Și-atunci, de ce tace?
