Suntem o tară pesimistă. În presă, subiectele catastrofale fac legea. Sistemul sanitar este un fel de genocid ambulant, școlile produc numai satanisti violenți sau analfabeți fițoși, pensionarii mor de foame cât politicienii se ceartă. Întrebați dacă direcția în care se îndreaptă țara este corectă sau greșită, românii răspund în majorități confortabile că e greșită. Asta deși au aprobat masiv aderarea la UE și NATO, care constituia direcția.
Totuși, România a parcurs în ultimii 17 ani un proces de transformare de proporții uriașe. Economia de stat dominantă este istorie. Liberalizarea politică a dus la trei schimbări pașnice și democratice de putere după 60 de ani de dictaturi. Corupția este o problemă, iar cititorii constanți ai acestor pagini știu cât de dur am criticat clasa politică pentru tentativa de a-și prelungi imunitatea de facto. Dar simplul fapt că în sistemul juridic au loc revoluții de genul inculparea unui fost prim-ministru sau inculparea unui vice-premier în funcție, faptul că ministrul de Justiție încearcă să demită un procuror și dă înapoi la presiunea presei și a reacției din sistem, toate acestea spun ceva: cu toate problemele sale, România se schimbă profund.
M-am gândit la toate acestea participând la tabăra de vară organizată la Turda de ”Centrul Rațiu pentru Democrație”. Am întâlnit acolo studenți marocani, egipteni și români. Și, mai ales, l-am întâlnit pe Saad Eddin Ibrahim, o personalitate de frunte a opoziției din Egipt. A fondat la Cairo un centru de studii democratice, critică de 30 de ani dictaturile militare din țara sa, a petrecut câțiva ani în închisoare, fiind acuzat că a stricat imaginea Egiptului în lume și că a primit bani de la organizații străine (între care UE e cea mai importantă). Este genul de persoană serenă capabilă să reziste în fața tuturor cu zâmbetul pe buze, pentru că e convins în adâncul ființei sale că face ce trebuie. Păstrează acel zâmbet și când îți povestește cum un ONG cu câteva zeci de angajați poate fi închis peste noapte și toți oamenii de acolo arestați.
Ascultând prelegerea mea despre presa din România (am vorbit despre crearea de conglomerate media, despre investiții dubioase, conexiuni politice, neaplicarea standardelor etice), Ibrahim m-a întrebat cu același zâmbet: Cristian, au fost ziariști împușcați? Aveți prizonieri politici? Atunci, de ce ești atât de pesimist?
Avea dreptate. Problemele care nouă ni se par catastrofale pălesc atunci când ne comparăm cu țări care au început tranziția cu zeci de ani în urmă și s-au împotmolit pe drum. Schimbarea la față a României în doar 17 ani nu putea fi posibilă decât în condiții de libertate. Doar democrația are această capacitate de a se autoregla, de a schimba ce nu merge. Este un proiect la care lucrăm mereu. Și mereu vom avea noi și noi probleme de rezolvat. De ce suntem atât de fundamental pesimiști?
Poate că luăm deja democrația, libertatea, securitatea proprie garantată ci nu amenințată de stat ca pe niște lucruri normale, banale ca aerul pe care îl respirăm. Poate că ne găsim timp și energie să ne plângem mereu de milă pentru că pur si simplu am uitat cum era înainte. Acum nici 17 ani totalitarismul comunist făcea dictatura din Egipt să pară o glumă. Astăzi, când vii dintr-o închisoare egipteană în România poate că găsești aici o țară în care ti-ar place să trăiești. Noi suntem prea ocupați să ne dăm seama de asta.
