De ce sunt totuși mândru că sunt român?

Pe site-ul unei fundații române care promovează educația și susține tinerii performanți cu probleme materiale, citesc următoarele cuvintele ale unei tinere voluntare: ”Cu siguranță e timpul să scoatem în față și lucrurile bune, oamenii și instituțiile care merită atenția noastră. Pentru că există… și pentru că unii dintre noi ne-am săturat să vedem numai ce nu merge bine. Și mai ales pentru că sunt convinsă că atunci când ai ce/pe cine să admiri vei merge în aceeași direcție.” Îmi dau seama că mulți greșim prin a vedea doar ce nu merge. Greșesc și eu. Mă simt mândru că am citit așa ceva. În generația tinerilor români se află lideri anonimi extraordinari. Îmi promit să caut de acum vocile acestor lideri anonimi și să le prezint periodic aici, așa cum pot mai bine.
Îmi amintesc de un articol pe care l-am citit la un moment dat. Poate sunt câteva luni, poate un an. Nu mai țin minte. Nu mai țin minte nici autorul. Mi-a rămas însă întipărit în memorie finalul articolului. Jurnalistul povestea cum într-o seară mama lui l-a sunat să-i spună să o lase mai moale cu ce scrie, fiindcă e o lume rea și nu știe se niciodată ce se va întâmpla. Pentru felul în care a spus acea întâmplare, acel jurnalist mă face să mă simt mândru ca tânăr român.
Sunt la o masă cu un prieten străin. Îmi spune că a învățat în Franța și că a avut un profesor român de arhitectură. Toți românii necunoscuți care-și fac treaba cum trebuie mă fac să mă simt mândru că sunt român.
Eram în București cu o prietenă. Am hotărât să vizităm cimitirul Bellu. I-am spus că vreau să mă opresc mai întâi la un anticariat. Am cumpărat o carte veche de poezii de Eminescu. Am mers apoi la cimitir și, la un moment dat, ne-am oprit în fața mormântului lui Mihai Eminescu. După câteva clipe, deschid cartea, mă aplec, iau puțin pământ de pe mormânt și duc linii negre cu degetul pe coperta a doua a cărții. Prietena mea mă privește surprinsă. Români de care să fim mândri au existat și dovada era pământul cu care-mi murdăream sau curățam cartea. Poate că sună tâmpit. Nu-mi pasă. De pământul acela de pe coperta a doua eu sunt mândru.
Ovidiu COCIERU,
bursier Fulbright