De ce sufăr la moartea lui David Bowie, dar mă lasă indiferent cea a lui Vadim?

E dezolant să vezi că mor până și cei pe care-i credeai binecuvântați cu sindromul tinereții veșnice. Mai ales când în cauză este David Bowie, te-apucă o jale de necuprins. O fi o lipsă de patriotism că n-am suferit deloc la moartea lui Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau Sergiu Nicolaescu, dar sufăr la aceea a lui David Bowie? Cine oare este vinovat că mi-a devenit mai apropiat un britanic decât niște români teoretic de-ai mei? Sau o fi vorba de puterea artei adevărate, nu artă de plastic, cum era aceea ieșită din mâinile celor trei pomeniți anterior?
Bineînțeles că Bowie e un subiect care cere un nivel cultural și uman deosebit. Nu poți discuta despre el cu un rudimentar ca Becali, de exemplu, sau cu vreun popă cu orizontul larg cât un raza unui nasture. David Bowie, abia ăsta artist!
N-o să mă apuc acuma să-i redau pe scurt discografia și filmografia răposatului, căci a jucat și în filme. Se ocupă cu asta paginile ziarelor și ecranele tembelizoarelor. Eu o să mă mulțumesc să vă redau o latură mai puțin cunoscută de-a sa. Cea de propulsor de talente. De pildă, Bowie s-a ocupat de o formație aproape necunoscută la noi, „Mott The Hoople”. A compus în mai multe rânduri pentru ea, a împins-o de la spate când se înțepenise. Adică a făcut cam tot ce înseamnă activitate în spatele scenei. Muncă din aia nasoală și frustrantă, la care nu se înhamă nimeni. Numim asta generozitate adevărată, nu de plastic.
Ascultați pe Youtube cântecul „All the young dudes”, compus de Bowie și interpretat de Mott the Hoople. O să vă placă atât de tare, c-o să mă pomeniți la slujba de duminică!
Așadar Bowie, cel pe care-l credeam adolescentul veșnic, a dat și el colțul, terminat de cea mai democratică boală de pe pământ, cancerul. Nu înainte de a suporta ultima glumă proastă a sorții, care l-a lăsat să sufle – pe 9 ianuarie 2016 – în cele 69 de lumânări din tortul său de aniversare.