De ce se tace?

Sfârșit de an agitat: cu nici un chip nu-i dat românului să aibă liniște, barem acum, când vin colindătorii și-i gata să se nască 2017! Prea puțin luat în seamă din pricina politicalelor agresive și de-a dreptul enervante, la Iași a sosit, întâmpinat cu fanfara militară, trenul regal. Toată prețuirea pentru regalitate, deplină înțelegere pentru destinul lui Mihai I, unicul suveran supraviețuitor al celui de al Doilea Război Mondial și, probabil, adevăratul actor principal în scenariul din toamna lui 1944. Istoria finalului marii conflagrații pare a fi fost scrisă până la capăt: în linii mari, jertfa de sânge a românilor este respectată, iar basna cu „insurecția” de la 23 august s-a mistuit în dreaptă uitare.
Stăruie, însă, un ecou întârziat, pe care nu izbutesc cu nici un chip să-l „traduc” până la capăt. Când nu știu ori nu înțeleg ceva, întreb, caut, răscolesc biblioteca, trudesc pe internet și, până la urmă, o descurc. Ceea ce nu înseamnă că nu rămân și „zone gri”, în care persistă nelămuriri, incertitudini și jumătăți de răspunsuri. Iată: nici acum nu pot pricepe care a fost mobilul și mecanismul elaborării „Declarației de la Budapesta” din iunie 1989, semnată, între alții, de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ș.m.a., textul primind și aprobarea regelui Mihai. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipsește aceea a viitorului ministru de externe Geza Jeszensky. Declarația s-a transmis la BBC și la Europa Liberă cu titlul „Apel către românii din România” și sugera ideea că românii și maghiarii s-ar fi format în aceeași arie geografică, iar Transilvania ar reprezenta „un spațiu de complementaritate” care, drept consecință, poate reclama autonomie față de statul român.
Să admitem că teza autonomistă explicită reprezintă doar contribuția comentatorilor exaltați dintr-o „anumită parte” a presei române, numai că formularea din textul Declarației este cât se poate de clară: se cere pentru maghiarii din Transilvania, între altele, „Dreptul la o reprezentare politică autonomă”. Am tot temeiul, azi, să mă întreb ce i-o fi mânat pe semnatari în luptă? Declarația s-a dorit un bobârnac la adresa naționalistului Ceaușescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârșitul de la Târgoviște și nici nu se întrezărea, atunci, „spiritualizarea” granițelor în UE? Semnatarii își propuneau să salveze de malnutriție și oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniția o fractură economică și socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un adevărat act de trădare națională, cum afirmă alți comentatori? Un simplu manifest iredentist, coafat în ținută terminologică europeană? De ce l-or fi inițiat și semnat românașii noștri?
Conceptul „spațiu de complementaritate” nu-i decât un eufemism, și evoluția prezumată de inițiatori ar conduce, evident, la o anexare economico-financiară, urmată de firești consecințe politico-administrative. Și, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor în mare parte din granițele existente înainte de Trianon. Tot „șpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Dicționarul spune că ar însemna „însușirea de a fi alcătuit din părți complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica și știința s-ar afla în relație de complementaritate, aceeași este relația dintre medic și pacient ori între Hong Kong și partea continentală a Chinei. Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a încețoșa, în loc să lumineze!
Au trecut mai bine de 27 de ani. Încă mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu și-a propus să cerceteze și eventuala complementaritate dintre români și basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români și unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înțepenit între greu explicabil și inexplicabil. Era necesar și util atunci României? Nici vorbă! Comunistă sau nu, țara rămâne țară și numai bieții noștri kominterniști și-au permis să justifice rășluiri teritoriale.
Cufundat în veche nedumerire, admir de pe peron sosirea trenului regal întâmpinat de autorități cu gardă militară și pândesc ivirea la fereastră a fostului meu actor, principele Radu Duda (în paranteză fie spus: un bun, talentat și serios profesionist) – rămânând să aștept, din partea Casei Regale, răspunsul care să deslușească întrebarea simplă „ce-i cu Declarația de la Budapesta”? De ce s-a semnat, de ce s-a însușit? Cui prodest? De ce se tace?