De multe ori m-am întrebat dacă să reiau jurnalul pe care l-am scris acum câțiva ani. De câte ori m-am hotărât să o fac, de tot de atâtea ori m-am răzgândit și am spus că e o prostie. Motivele sunt multe.
În primul rând îmi aduc aminte de comentariile pe care le-am primit data trecută pe site și cât mult rău, chiar și fizic, mi-au făcut. În fond, nu puteam să mă bucur și eu de experiența de student mediocru în afara României, fără să-mi bat capul cu texte de începător?
În al doilea rând, m-am întrebat zile întregi dacă bursa Fulbright în Statele Unite nu este mai mult decât un noroc și dacă nu e doar o întâmplare care a mers cam departe, ca urmare a încrederii acordate de un profesor american care a predat la Cuza în Iași. Am rezolvat această întrebare spunându-mi că unii oameni poate văd în mine ceva ce eu nu văd încă. Foarte bine că o fac!
În al treilea rând, au fost întrebările care m-au secătuit înainte să reiau scrisul. Cine sunt eu să scriu? Ce am eu de zis? Sunt zeci de români de sute de ori mai deștepți ca mine! De ce să fac eu asta?
E adevărat că sunt zeci de români mai deștepți ca mine și ca alți tineri ca mine, însă asta nu-mi încălzește frustrarea pe care îmi vine să o urlu de multe ori în țara mea. Cred că pasivitatea oamenilor deștepți mă enervează cel mai mult! Cum poate un intelectual să accepte o secundă să fie condus de oamenii care ne conduc acum? Nu am auzit nici un academician care să ia atitudine față de modul rușinos în care au avut loc alegerile pentru Parlamentul European. Nici vreun grup de profesori universitari din universitățile românești care să condamne public ordonanța deconcentratelor. Confortul de moment e mai important, nu-i așa? Ce bine era dacă stăteau și cei de la Revoluție în casă! Proști au fost că au ieșit în stradă și acum unii din ei putrezesc prin cimitire! Pentru ce?
Mulți români inteligenți și decenți nu se află însă în poziții vizibile. Dacă ei și-ar face curaj să-și exprime constant și, mai ales, unit nemulțumirile, străzile ar arăta altfel și oameni tineri și necopți ca mine și-ar vedea de ale lor și nu ar avea nici un loc liber în ziare.
Până atunci, de ce să nu scriu?
Voi încerca, prin urmare, să scriu despre bun simț și experiența mea din SUA.
Ovidiu COCIERU
Bursier Fulbright
