De ce scriem Borcea cu „P”?

În lungul șir al derbedeilor care au năpădit râul, ramul fotbalului românesc, numele lui Borcea figurează oricând în „top ten”, dacă nu cumva chiar în „pole position”, din orice unghi, fie el oricât de limitat, ca însuși personajul. Nu am o pasiune pentru trecutul feluritelor arătări, dar și aceasta este relevant pentru a măsura dimensiunile reale ale individului. Îmi aduc aminte cu cât aplomb povestea el însuși (în inconfundabilu-i stil agramat și folosindu-și întregul vocabular, adică cele o sută paișpe cuvinte – cu tot cu „îhî-uri”, „ăăă-uri”, precum și cele de regulă înlocuite la TV prin „beep-uri”, uneori înlănțuite) despre liceul la seral, pare-se nefinalizat nici ăsta, dar oricum drag lui, ca viitor „investitor” în fotbal, întrucât se desfășura tot în „nocturnă”. Și unde el și alți cinci „jmecheri” mergeau cu taxiul până într-o suburbie bucureșteană spre a da șpaga care să le asigure promovarea dintr-o clasă în alta. Obicei pe care (nu de-aia mergem la școală, ca să învățăm!?) l-a perpetuat și după ce și-a mutat organismu’ în bătătura Ministerului de Interne, sucursala Dinamo, spun asta, în caz că nu vă amintiți blatul dovedit la celebrul meci cu Ceahlăul, precum și celelalte câteva zeci (sute?) rămase în faza de suspiciune. Între timp, că doar nu era să stea degeaba între neterminarea liceului și descoperirea aptitudinilor de investitor (abia aici s-ar potrivi și atributul de „strategic”, așa-i?) dl Borcea s-a făcut nițeluș miliardar vânzând „fâsss” la popor, sub formă de butelii. Probabil tot ca un antrenament pentru vremurile de azi, când vinde tot fâsss, dar fără ghilimele, sub formă de fotbal. Între multele-i apariții în egală măsură memorabile dar și penale, o veșnică amintire îi vom purta aceluia în care lipea cu flegme bancnotele verzi pe frunțile altor băieți, tot „realizați”, așa, ca el, dar în sfera artistică: maneliștii, prieteni nelipsiți la petrecerile, penale și ele, ale dinamoviștilor care, în această atmosferă, s-au tot pregătit, vreun deceniu, pentru „Liga Campionilor”, lăsați în pace de către ziariști să o toot facă, la îndemnurile aceluiași Borcea. Căruia, nu se știe exact de ce (deși eu am o bănuială, dar nu pot s-o exprim, că n-am dovezi, exact ca în cazul zecilor – sau sutelor!? – de blaturi) poporu’ i-a găsit și un nume de alint: Porcea. Și parcă pentru a și-l justifica, dl Porcea amenință cu masacre, în urma singurului arbitraj (e drept că prost, dar atât) care a defavorizat în ultimii 60 de ani echipa Ministerului de Interne.