Au circulat zvonuri, la finele săptămânii trecute, că Europa ar fi supărată pe noi din cauza atitudinii noastre față de Kosovo și că ar fi fost cât pe ce să ne facă o mustrare. Asta a fost cât pe ce să fie o știre, dar, dat fiind tipicul profesionalism al presei românești, a rămas la stadiul de bârfă fără temei. E adevărat că îngrijorarea față de poziția României pe chestiunea Kosovo a existat, și foarte serioasă, în primăvară, suficient ca orice om înțelept să priceapă că nu are sens ca România să facă opinie separată pe chestiunea Kosovo dacă restul Europei este în consens.
Dar de atunci lucrurile s-au schimbat. Planul Ahtisaari, din start moderat de teama contrareacțiilor (planul propune independența Kosovo doar treptat, sub supraveghere internațională și cu multe condiții, și nici nu o numește astfel) ar fi trebuit să fie deja în Consiliul de Securitate spre aprobare, dar nu a mai intrat și nici nu e iminent să intre, pentru unicul motiv că dacă intră acum, cade. Și alte țări europene s-au declarat contra, toate, ca și noi, cu probleme interne de separatism (Spania, care are autonomiști și separatiști în Țara Bascilor și Catalonia; Slovacia, care are unguri autonomiști, ca și noi; Grecia, care are minorități în Tracia și e singura țară în afară de noi mai prietenoasă cu Serbia). Până să avem un consens european, relațiile cu Vladimir Putin s-au degradat așa de mult din cauza scutului antirachetă american (și a otrăvirii de către agenți ruși a lui Litvinenko la Londra) că Rusia, dintr-o opozantă moderată și care voia doar un troc, a devenit o opozantă vocală și care blochează toată situația. Așa că, sincer, orice ar face România, nu prea contează. Nu a contat niciodată pentru Kosovo, dar într-o vreme mă temeam că ne stricăm degeaba relațiile cu europenii. Realmente momentul este depășit și dacă Traian Băsescu o să continue să facă reclamă planului partiționist al sârbilor, nu mai văd nici o mare nenorocire. Deși, evident, aș prefera ca președintele Băsescu și ministrul Cioroianu să ajungă la un mesaj comun, că e penibil ce fac acum, când vorbesc două limbi separate.
De ce să ne pese nouă de Kosovo? se poate întreba cititorul. Șansele ca să ajungă vreodată Covasna-Harghita un fel de Kosovo sunt mici. Noi nu am închis școlile maghiare de acolo, cum a făcut Milosevic, dimpotrivă, le-am redeschis pe cele închise de Ceaușescu. Nimeni nu dă afară unguri din pozițiile publice din aceste județe ca să numească români, nimeni nu e discriminat, cum a fost în Kosovo, câtă armată mai avem pe acolo e închisă în cazărmi, și dacă locuitorii sunt jefuiți de baroni locali și regionali au consolarea că aceștia sunt unguri, ca și ei. Deci condițiile nu sînt câtuși de puțin similare, astfel ca noi să formulăm o poziție pe Kosovo care nu ia deloc în considerare interesele kosovarilor (care nu vor mai coabita cu sârbii, orice le-am face), sau ale sârbilor (care nu se vor relansa în cursa pentru integrarea europeană până nu scapă și de această ultimă chestiune care îi blochează), ci numai ale noastre. A vrea pace durabilă în Balcani, dar fără să creăm un precedent în Kosovo că îl pot folosi la rigoare maghiarii sunt două obiective contradictorii și trebuie să ne hotărâm la unul singur.
Secesiunile nu sunt în general bine văzute în dreptul internațional. Singura situație în care secesiunea e admisibilă, dincolo de cea rarisimă când se produce prin acordul ambelor părți, ca în fosta Cehoslovacie desfăcută într-o Cehie și o Slovacie, e situația în care regiunii secesioniste îi sînt sistematic încălcate cele mai elementare drepturi, mergând până la dreptul la existență. Invadând Kosovo și trimițând pe drumuri sute de mii de refugiați, Milosevic a creat, în prostia lui, exact această circumstanță. De atunci lucrurile au intrat pe un făgaș care nu mai poate duce decât la separare. Chestiunea este cum operăm această separare fără să îi încurajăm pe alți separatiști, care au toții ochii ațintiți asupra acestei provincii.
Americanii repetă non stop că Kosovo nu e un precedent. Pentru ei nu o fi, dar pentru oricine altcineva este. A ignora acest lucru și a nu negocia cu toți cei care ar vrea la rigoare de suferit e o eroare. A doua eroare, și mai penibilă a comunității internaționale, este alibiul pe care și-l ia față de crearea unui nou stat etnic în Europa, condiționând nașterea statului Kosovo de statutul său multinațional. Va să, zică, paradisul națiunilor a eșuat peste tot, în birocratul stat habsburg, ca și în represiva Uniune Sovietică, și singurul loc unde o să construim noi o Elveție nouă este în Kosovo, unde 70% din repondenții unui sondaj de al meu pentru ONU spun că familia lor a avut direct de suferit la ultimul război! Sigur, e penibil să recunoaștem –după ce atâți ani a fost susținut contrariul- că naționalismul și democrația sunt inseparabile, că e cvasiimposibil să construiești state democratice în țări împărțite de mai multe națiuni, și că fiecare grup autoderminist care are o regiune unde e majoritar și vrea să se separe o să reușească până la urmă.
Dar realist vorbind, asta e situația. Kosovo nu e nici primul, nici ultimul caz. E singurul care are pile la americani, dar în vremurile astea nici asta nu e o garanție a unui parcurs fără obstacole. Iar in ce ne privește pe noi, cu și fără intervenția noastră, lucrurile se vor aranja la fel, așa că dacă păstrăm o linie mai ștearsa și nu mai dăm declarații deloc, darămite contradictorii, avem doar de câștigat.
