De ce să mai iertăm?

De ce să mai iertăm? Pentru că acest fel de a iubi este capabil să recreeze valoare și bunătate acolo unde este non valoare și răutate. Doar iertarea este capabilă să recreeze o lume pierdută. Omul trăiește sau moare din cauza iubirii pe care alții i-o acordă sau i-o refuză. A fi acceptat în mod necondiționat este condiția pentru ca omul să poată fi liber și să renască din nou. Îmi mărturisea un tânăr, nu demult: “Părinte, știam că am greșit și regretam enorm. Dar până nu am simțit că ceilalți mă iartă și mă iubesc așa cum sunt, nu am avut curajul să ridic ochii din pământ. Eram un tânăr pierdut. Orice mi-ar fi zis cineva, răspundeam cu răutate și violență, pentru că îmi spulberasem toate șansele de reabilitare în fața celorlalți. A fost nevoie de un alt tânăr care să mă invite mai întâi la un fotbal, apoi la un suc… apoi am devenit amici, iar acum suntem chiar prieteni. Dacă nu ar fi fost el, eu astăzi eram undeva după gratii. Dar sunt fericit și am mulți prieteni pentru că el mi-a dat o șansă. Din dușmanul lui am devenit prietenul lui”. Sunt atâția oameni cărora nu le mai acordăm nici o șansă, îi considerăm pierduți și răi, le declarăm dușmănie pe veci. Ei însă așteaptă iertarea pentru a demonstra că totuși sunt buni. Ei nu locuiesc departe de noi… e unul dintre aceia mulți pe care i-am enumerat la început. Este exact scena din prima lectură. David ar fi putut să-l ucidă pe Saul, de care el însuși era urmărit în același scop, însă îi oferă iertarea. E un gest nobil, care a înmuiat inima lui Saul. E o lecție de viață pentru noi. Răul nu se învinge niciodată cu aceeași monedă; el se învinge întotdeauna prin bine. Răspunsul la violență este libertatea de a o asuma și de a o purta, având în vedere întotdeauna scandalul și victoria crucii lui Hristos. Din cel mai mare rău, Hristos a scos cel mai mare bine. Realizând binele fără interes, doar din ascultare față de Tatăl, Hristos devine capabil să învingă răul. Cu cât răul este mai mare, cu atât iubirea este mai mare. La fel și noi, cu cât iertăm mai mult, cu atât iubim mai mult și suntem mai valoroși. Devine așadar lesne de înțeles: nici vorbă de un Dumnezeu care îi favorizează pe cei bogați și puternici, dar avem un Dumnezeu al celor slabi și fără apărare, un Dumnezeu care din cel mai mare rău poate realiza cel mai mare bine.
Posibilitatea de a ierta este o șansă de a iubi mai mult
Iubirea, ca și viața nu are alt preț decât gratuitatea. Nu există iubire la schimb. O astfel de iubire ar dura până când celălalt renunță; o astfel de iubire încetează când celălalt nu mai are ceva de dat. Iubirea și iertarea necondiționată îi diferențiază pe cei ce sunt ai lui Hristos de păcătoși.
Știți de unde provine dificultatea iertării celorlalți? Din faptul că noi ne asumăm rolul de “judecător”. Aceasta întrucât, a judeca pe altul înseamnă a uzurpa puterea lui Dumnezeu, singurul judecător, și a pune propriul eu drept măsură a judecății celorlalți. A-mi judeca fratele care păcătuiește este de cele mai multe ori mai grav decât păcatul pe care el îl săvârșește. Hristos nu interzice doar judecata falsă, imperfectă, inventată, care în mod sigur este rea, ci, mai mult, interzice chiar și judecata dreaptă. Suntem chemați să fim buni și milostivi, așa cum este Dumnezeu, dar nu suntem chemați să fim judecători. “Nu judecați și nu veți fi judecați”. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu: ne lasă să ne judecăm singuri. Suntem proprii noștri judecători. Judecata făcută altora este propria noastră judecată. Cu măsura cu care am măsurat și judecat pe alții, la fel ni se va măsura și vom și judecați și noi.
Fericiți vom fi dacă măsura judecății noastre față de alții este milostivirea și iertarea!
(Pr. Petru Tamaș)