De ce rămânem reci când mai dă colțul câte un parlamentar

Am un bun prieten, care e foarte milos. Exagerat de milos, aș putea spune. Un lăcrămos, un tip foarte ușor impresionabil la orice înseamnă suferință umană și nu numai umană. E în stare să ia atitudine când e maltratată până și o râmă destinată pescuitului la undiță. Prietenul meu e unul care își sună cunoscuții din proprie inițiativă, pentru a face colecte, când sunt în discuție acțiuni de ajutorare în folosul oricărei ființe de pe planetă.
Cunoscându-i profilul, am foarte suprins de atitudinea manifestată în fața mea, în urmă cu două zile, când vestea morții fostului deputat Vlad Hogea era proaspătă.
– Hogea fiind extremistul acela, care era capabil să comande evrei prăjiți la micul dejun, nu? Ăla care-a fost la partidul lui Vadim Tudor, după aia a trecut la partidul analfabetului Becali, apoi în ograda penalului Voiculescu, urmată de ograda știrbului Dan Diaconescu…
-Da, chiar acela. A fost deputat în câteva mandate, a fost și observator în Parlamentul European. Păcat, că era om tânăr…
-Ia o pauză! Mă lasă cu totul indiferent moartea sa. Nu mă atinge câtuși de puțin. Te-aș ruga, dacă ești bun, să schimbăm subiectul, ca să nu încep să vorbesc după cum merită…
M-a lăsat fără cuvinte lipsa de compasiune manifestată de prietenul meu. Nici măcar nu l-a interesat motivul morții tânărului fost deputat. Nu așa îl cunoșteam eu. Unde era firea lui simțitoare?
Dar l-am înțeles îndată. Nu el se înrăise de la sine, din senin. Ci politicienii din țara noastră l-au silit să devină așa. Nu peste noapte, ci în decursul timpului. În 25 de ani, care înseamnă, vă reamintim, un sfert de secol. Atitudinea lor egoistă, lipsită de orice scrupul moral, surdo-mută la suferințele poporului i-a provocat prietenului meu o reacție de indiferență totală.
Tot mai mulți români sunt ca prietenul meu. Dacă acești politicieni sunt vii sau morți, pentru lumea de rând tot una este.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.