Cam de pe vremea când ultimul atlet român adevărat, Gabriela Szabo, ne încânta cu performanțele sale și ne enerva numai când ieșea pe locul doi, foarte rar, dar și când trebuia să împartă lingourile alea de aur cu încă doi atleți câștigători și ei la Cupa Mondială, în atletismul nostru se tooot vorbea de o mare promisiune, un viitor campion și recordman mondial și olimpic, numitul Marian Oprea, zis „Struțul” din motive pe care nu le-am înțeles vreodată. Să rămânem bine înțeleși: acum 12 ani, când a luat un argint la o altă Olimpiadă, ne-am bucurat cu toții, cei care iubim și sportul, și pe sportivii români. Dar mai mult de atât nimic, niciodată. E mare lucru și argintul ăla, dar parcă e cam puțin pentru o viață întreagă dedicată sportului, cu atât mai mult cu cât la vremea performanței aceleia Oprea era doar o promisiune. Vă rog să nu-mi veniți cu argumente d-alea, cum că nu oricine ajunge acolo, că o medalie olimpică e o chestie la care unii nici nu visează etc., fiindcă atunci iar vă zic de Szabo, ba și de Iolanda Balaș, care între Olimpiade curățau tot ce le ieșea în cale. Aaa, alte vremuri? Da’ la Usain Bolt cum de se poate? Asta ca să nu mai amintesc de Phelps. L-ați văzut ieri pe „struț”? Există printre dv. cineva care să-mi explice așa, cu duhul blândeții, pe înțelesul meu de prost care se consumă pentru orice rahat, cum a reușit struțoiu’ să se plimbe de fix 3 ori din 3 posibile prin groapa aia, fără să sară măcar o dată!? Înțeleg orice: că poți avea o zi proastă, în care să nu poți, pur și simplu, atinge pragul de calificare de 16,95 metri, că vine o vârstă la care te lasă tendoanele, că nu-ți ies pașii o dată, și altele asemenea, dar după ce sari toată viața la groapa aia, să nu fii în stare să-ți măsori pașii măcar o dată din trei mi se pare prea mult. Mi se pare nesimțire în stare pură, și atât. Nu e vorba de bătrânețe, ci doar de neobrăzare. Unora ca Oprea nu le poate cere nimeni banii înapoi? Că dacă voia vacanță la Rio, putea să o facă printr-o agenție de turism, nu prin Comitetul Olimpic Român!