Poate par nesuferit scriind toate astea, dar așa stau lucrurile. Dacă Dumnezeu i-ar trimite unei fete nespovedite băiatul pe care îl caută, ea s-ar bucura foarte mult: „Uite, Dumnezeu a ascultat rugăciunile mele…” S-ar mărita, tot nespovedită, și după nuntă patimile ținute ascunse ar ieși la iveală. E foarte ciudat felul în care o patimă zace în suflet vreme îndelungată, fără să își facă simțită prezența. Dar în cele din urmă iese la iveală cu putere, ca un vulcan.
Poate că ți se pare exagerată ideea potrivit căreia Dumnezeu așteaptă ca cineva să își mai curățească sufletul înainte de a se căsători. Afirmația că „cel mai mare dușman al soților sunt patimile” poate părea ridicolă. Dacă aș spune că patimile sunt dușmanii creștinilor, sau în mod special ai călugărilor, puțini ar avea ceva de obiectat. Dar când e vorba de cei căsătoriți…
Voi încerca să dezvolt puțin această idee. Să ne referim la cazul în care ambii soți au aceeași patimă, să zicem a beției, și s-au căsătorit gândindu-se că se vor simți bine fiind tovarăși de pahar. Nu e greu de prevăzut unde va duce o astfel de căsătorie.
Să presupunem că soții suferă de patimi diferite: el o înșeală, iar ea se droghează. O vreme totul merge bine. Dar fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas pentru a se îndrepta. Încetul cu încetul dragostea lor se împuținează. El vede cum ea se ruinează și caută mângâierea în altă parte. Ea se simte din ce în ce mai singură și nu are puterea de a încerca să se schimbe. Deși s-au căsătorit crezând că dragostea le va da curajul de a-și schimba viața, obișnuința păcatului a fost mai mare decât dragostea.
Ce să mai vorbim despre soții care ascund de celălalt patima de care suferă? În loc să aibă curajul de a-și recunoaște căderile, și de a încerca să se ridice din ele, ei nu fac altceva decât să cadă și mai tare. Să zicem că el are o amantă. Din clipa în care a apărut minciuna, dragostea a murit. Dragostea nu poate conviețui cu minciuna. Se poate ca prima cădere să nu fi fost premeditată, să fi fost accidentală. Dar în loc ca soțul să își vină în fire, el descoperă plăcerea păcatului. Și dacă la începutul relației extraconjugale soțul mai avea dragoste pentru soția lui, această dragoste se pierde într-un ritm amețitor. Nu poți spune că îți iubești soția dar ai nevoie de o altă femeie pentru împlinirea poftelor trupești. E interesant și faptul că în familiile în care soții se înșeală reciproc având fiecare o altă consolare, ei nu sunt conștienți că situația lor e de plâns. Sunt mulțumiți că au parte de momente plăcute, dar nu își dau seama de ridicolul acestor momente.
Când m-am referit la cazul cu soția care se droghează și soțul care o înșeală am folosit intenționat un exemplu dur, în care să nu te recunoști. Să poți spune sigură de tine că tu nu vei avea parte de o astfel de familie: tu nu te droghezi, și nu vei lua un soț căruia să îi tolerezi aventurile extraconjugale.
(„CARTEA NUNȚII”, de Danion Vasile)
