A apărut recent o carte care merită citită: ”Mineriadele – între manipulare politică și solidaritate muncitorească” (Alin Rus, Editura Curtea veche). O carte cum nu se putea mai potrivită acum, când veșnicul proces al mineriadei din 13 – 15 iunie pare că e din nou blocat. În același timp, o carte care pare a vorbi despre altă epocă, o epocă aflată la ani lumină distantă de România care tocmai a intrat în Europa. Să uităm totul? Să lăsăm în urmă istoria?
Tocmai când citeam cartea l-am văzut pe Ion Iliescu la televizor vorbind despre UE. Cum UE este un club al țărilor bogate foste colonizatoare, cum democrația este bună numai pentru câțiva bogați, cum proprietatea e bună tot pentru putini. Aproape că am avut o senzație de vomă. Acest om nu s-a schimbat deloc, vorbește la fel. Vremurile s-au schimbat, el nu. Dacă ar fi după el, ar aduce iar minerii. Le-ar spune iar ca în dimineața de 14 iunie: ”V-am rugat pe dumneavoastră, minerii, care sunteți grupați, organizați, să vă îndreptați încolonați pe bulevard, până la Piața Universității și s-o ocupați definitiv”.
Ce s-a întâmplat în Piața Universității? Știm imaginile celebre. Cartea trece în revistă și alte mărturii paralizante. Iată una, a poetului Mihai Ursachi: ”trupul adolescentului zvâcnea încă spasmotic, mort aparent, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la 10 – 12 persoane) continuau, ca niște ciocane pneumatice. O mașină albă s-a oprit în fata grupului; șoferul, un om în vârstă, voia să știe ce se întâmplă. Vai de capul lui: doi mineri l-au smuls afară și, cu un șut, l-au propulsat pe celălalt trotuar. Un miner a luat cheile și a deschis portbagajul. Alții au apucat de mâini și de picioare trupul adolescentului, încercând să-l îndese în portbagaj. Locul era strâmt; trosnind sec, au sucit membrele, gâtul. În fine, l-au îndesat, dar nu se închidea capacul. Atunci, un miner voluminos, animat de o sălbatică hotărâre, s-a pus pe porbagaj, care s-a închis într-un zgomot de oase sparte”. Indiferent de opinia pe care o ai despre ce a fost în Piața Universității, asemenea atrocități nu sînt scuzabile de nici o împrejurare.
Iar mărturiile minerilor cuprinse în carte merg spre aceeași concluzie: venirea la București a fost organizată și facilitată de autorități. Fiecare martor dintre participanți își amintește de ”civili” necunoscuți îmbrăcați în costume de miner noi, curate. ”Civili” care au organizat transportul și au dirijat violențele la București. Asta nu exclude faptul că Iliescu și FSN erau populari în Valea Jiului și erau sincer susținuți de mineri. Dar Iliescu a profitat de situație pentru a pune față în față această masă dezlănțuită cu civilii care îl contestau la București. Nu el a ordonat direct atrocități ca cea de mai sus, dar el le-a facilitat și instigat și exact pentru asta este anchetat acum.
Merită Ion Iliescu uitarea? Aș înțelege clemența pentru un bătrân care în ultimul său mandat a prezidat aderarea la NATO și finalizarea negocierilor de aderare la UE, chiar dacă meritul său este acela de a nu se fi opus. Dar clementa nu își are locul aici. Ion Iliescu ne râde în nas. Nu l-am auzit spunând că îi pare rău. Dacă ar fi în aceeași situație, ar face la fel. Clemența poate să vină abia după regrete. Iliescu nu merită o bătrânețe liniștită.
