De ce nu merge?

În urmă cu nouă decenii, revista „Clopotul” a adresat politicienilor o întrebare pe cât de simplă, pe atât de… chisnovată: „De ce nu merge?”. Considerând că o astfel de chestionare n-ar fi lipsită de interes nici astăzi, am pus aceeași întrebare, inițiind o anchetă la care revista „Cronica veche” a primit numeroase răspunsuri. De această dată nu numaidecât de la politicieni; au dat curs invitației persoane din toate categoriile, cu pregătirea cea mai diversă și de toate vârstele. Deși în invitație n-am făcut nici o precizare cu privire la ce… nu merge, fiecare a considerat întrebarea legitimă – ceea ce ar putea să îngrijoreze: nu cumva, într-adevăr… nimic nu merge? Nu cumva întreg mecanismul statal se află în blocaj, pretutindeni existând ceva care-i afectează funcționarea normală?
Atât răspunsurile la anchetă, cât și comentariile de pe blog atestă că demersul publicistic a fost receptat corect: nu-i vorba de o investigație așezată sub semnul prea puțin angajantului „este loc pentru mai bine”, ci despre o evidentă „sfântă mare nemulțumire” față de mentalități și realități politico-sociale care continuă să afecteze grav sănătatea sistemului, ținând în loc (ba chiar și împingând înapoi) dezvoltarea firească a unui stat situat nemeritat în coada clasamentelor europene.
Să vedem, mai întâi, care erau răspunsurile la ancheta din 1923. Opinia unui respondent: „Nu merge fiindcă în locul legalității domnește bunul plac, în locul concepției economice – gheșeftul, iar adevăratele nevoi ale țării nu-și află expresia nici în legi, necum în administrație.” Alt răspuns: „Se spune că orice țară are guvernul pe care-l merită. La noi, putem afirma că această regulă nu se aplică. România are guvernul pe care nu-l merită. (…) La noi, aproape fiecare om nu-i la locul lui.” Dacă aceste opinii ar fi fost așezate în paginile unei anchete de azi, mă tem că n-ar fi părut nimănui anacronice! Ce să însemne asta? Că românul este veșnic nemulțumit, că orice s-ar face nu-i de-ajuns, că obișnuiește să cârâie mereu, alarmist și defetist, că, în ultimă instanță, nici nu-i de luat în seamă, câtă vreme invocata „sfântă mare nemulțumire” nu-i virtute, ci-i tară sufletească inhibantă, adevărată frână în calea progresului necesar, dorit și posibil? Aș! Răspunsurile la ancheta din 2011 nu numai că denunță abateri de la legile dezvoltării firești într-o democrație autentică, identificând malformații perene, dar nu și genetice, ci încearcă să propună și soluții – din păcate, mai degrabă iluzorii.
Câteva extrase și din textele publicate, și din cele rămase în afara paginii din rațiuni de spațiu tipografic: „Cum să meargă (…) dacă singurul motor al acțiunile este egoismul, dacă în 99% din cazuri politica se face pentru îmbogățire, nici un principiu nu funcționează, nici o idee nu solidarizează?” (prof. univ. Const. Călin); „Competența trebuie să fie criteriul fundamental al oricărei selecții, promovări, acordări de titluri și distincții; din păcate, criteriul axiologic a fost eludat și înlocuit cu nepotismul, pilele, mita, cumetriile – toate conducând la antiselecție” (prof. univ. Mihai Pricop); „La urma urmei, când încerci să răspunzi, constați că nu merge nici una, nici cealaltă, nici multe altele. (…) Merg, în schimb, aranjamentele de tot felul, hoțiile (văzute și, îndeosebi, nevăzute), loviturile de forme și grade din ce în ce mai evidente etc.” (Ion Beldeanu, scriitor); „În mod garantat, n-aș avea spațiul necesar să enumăr (doar) domeniile socio-umane în care mai nimic nu merge…” (Mircea Dinutz, scriitor); „Ei știu cu precizie care-s avantajele faptului că fac parte din fami(g)lia unui partid, că fami(g)lia de înmulțește direct proporțional cu timpul șederii la putere…” (Angela Traian, profesoară) – etc., etc., etc..
Rămâne de adresat o întrebare… chiar întrebării: oare „de ce nu merge?” e făr-de moarte și românii vor avea temei să răspundă la fel de contondent… oricând?
Oricum, exclus să se întrebe cineva vreodată „De ce merge?”.