De ce ne urâm așa mult unii pe alții?

Ca orice părinte sunt preocupat, dar mai ales îngrijorat, de viitorul acestei țări. Cu viitorul economic aș putea spune că m-am cam lămurit, iar din simpla calitate de părinte nu pot face nimic pentru a-l influența. Rămâne doar viitorul legat strict de societate, de relațiile interumane. Veți spune că da, aici putem lucra, din calitatea de părinți. Eu îndrăznesc, însă, să spun că tot ceea ce ține de viitorul acestei țări, de la economie până la cultură, poate fi schimbat de acțiunile noastre, ale părinților.
La ora actuală, trăim într-o țară a urii. Ne urâm unii pe alții, ceva de speriat. Nu avem respect față de cel de lângă noi, față de opiniile sau ideile lui. Iar exemple recente îmi stau la îndemână.
Zilele trecute, Radu Beligan a participat la lansarea lui Victor Ponta în cursa pentru Cotroceni. S-au scris apoi articole, unele extrem de dure, în care Radu Beligan era acuzat pentru faptul că-l susține pe Ponta. S-au făcut dezbateri: avea dreptul Radu Beligan, din calitatea sa de „monument” al teatrului românesc, să facă acest gest? Un om respectat ca el poate participa la o manifestare politică? Da. În limitele legii și ale bunului-simț, Radu Beligan poate face tot ceea ce-i trece lui prin cap. La statutul de „monument” a ajuns prin munca lui. Că este un simbol, că este un reper, asta nu înseamnă că nu are dreptul la o opinie. Bună sau proastă, are dreptul la o opinie pe care trebuie să o respectăm.
După vreo câteva zile, Aurelian Temișan a prezentat lansarea lui Klaus Iohannis în cursa pentru președinție. Evident că nu este loc de comparație cu Radu Beligan, dar avea dreptul Temișan să prezinte (chiar dacă pe bani) lansarea lui Iohannis? Și, poate, să influențeze astfel fanii pe care îi are, puțin sau mulți? Avea și el tot dreptul. A făcut-o pentru bani, e meseria lui – om de scenă, dacă a fost și din convingere, e dreptul lui, opinia lui și trebuie respectată.
Lângă cele două cazuri, aș pune imaginile din campania electorală ce a precedat referendumul pentru independența Scoției. Oameni care, cu înverșunare și patimă, își susțin poziția. Pentru independență sau împotrivă. Strigă și se agită susținându-și punctul de vedere. La doi pași, sunt cei din cealaltă tabără. Strigă și ei și se agită. Dar nu au treabă unii cu alții. Au opinii diferite și le exprimă ca atare. Dar nu îi atacă, nici fizic, și, de neconceput la noi, nici măcar verbal, pe cei care gândesc altfel.
Ce ne diferențiază pe noi de acești oameni? Educația. De la educație pornește totul. Dacă suntem educați, atunci cu siguranță știm că trebuie să respectăm opiniile și ideile altora. Dar și munca celorlalți. O societate în care oamenii se respectă este o societate care nu poate decât să prospere. Din păcate, de peste 20 de ani țara asta este mereu împărțită: comuniști – anticomuniști, părinți – profesori, salariați – pensionari, băsiști – antibăsiști etc. Diferențe de opinii au atras și atrag cele mai mari dușmănii. Și nu doar în plan politic, ci și în plan social. Când vom învăța să ne respectăm, când vom respecta ideile și opiniile celuilalt (chiar dacă nu suntem deloc de acord cu ele) de abia atunci putem ridica ochii spre zare și să privim la viitorul acestei țări.
La începutul anilor ’90, în viața politică era extrem de activ Ion Rațiu. Era ironizat de cei mai mulți dintre români, pentru accentul lui britanic extrem de intens. Nimeni nu se gândea la faptul că Ion Rațiu a locuit 50 de ani în Regatul Unit și că, din acest punct de vedere, vorbea perfect românește. Și prea puțini dintre noi au apreciat atunci vorbele lui, devenite celebre peste ani: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. De ce avea Ion Rațiu mentalitatea aceasta? Era un om educat.